Bliturile venite din spatele geamurilor deja ude, aduc cu sine sunet de tambal pe elementii caloriferului si miros de vara cu ploaie cu praf si cu racoare. E bine. Stau cu geamul larg deschis, constienta ca pernele mele cu buline roz se vor uda de ploaia care patrunde cu forta in intimitatea camerei mele. Nu mi-a cerut voie. A intrat singura. I-as fi dat voie oricum, pentru ca-mi place. Imi place ploaia de vara, cu furtuna nebuna, cu tunete si fulgere si curcubee ce brazdeaza cerul de la un capat la altul, in limitele viziunii noastre asupra lui.
De abia m-am intors si mi-e dor de mare. Nu. Mi-e dor de liceu. Nu. Mi-e dor de finalul de liceu. Mi-e dor de vara aia nebuna de care inca povestim cu totii cu zambete largi pe buze si ochi umeziti de lacrimi de fiecare data cand ne intalnim. Mi-e dor de cat de simple erau lucrurile, de cat de lipsiti de griji eram toti si de promisiunile de copii – aproape adulti pe care ni le faceam.
As vrea sa visez si sa-mi fac planuri. Sa visez la „noi”, la rochii de printesa, la un viitor ce sclipeste, sa-mi fac planuri pentru mine, pentru noi. Momentan nu exista „noi”, nu mai existi nici tu. Pentru ca nu te vreau destul, pentru ca nu ma vrei destul cat sa ma faci sa te vreau. Atunci renunt. Poate ca sunt lasa, poate ca asa nu o sa ajung nicaieri. Poate si multe altele. Dar poate ca
totusi merit mai mult, mai bun. De fapt, fara „poate”.Ma intorc la incercarile mele de a afla ce este omul. Poate o sa ma ajute intr-un fel sa fiu mai aproape de a intelege ce vei fi tu, atunci cand vei fi. Momentan nu esti dar mi-e bine. Stiu ca vei aparea atunci cand chiar voi avea nevoie si atunci cand voi putea fi si eu „tu” pentru tine, atunci cand pozele facute de tine ma vor face de sute de ori mai sclipitoare decat cele facute de mine, fara machiaj, fara masti, doar eu, o „tu”, pentru tine.
Asta simt acum:
Alexandra Ciucanu 