Curaj!

„Daca vrei sa te mai plimbi o data pe scarile rulante, va trebui sa mergi singura!”…”Hai mami, du-te, noi te asteptam aici jos! Hai, doar esti fetita curajoasa!”…”Las-o sa nu se duca. E treaba ei. Doar n-o s-o tina cineva de mana toata viata. Imediat incepe si ea scoala si nici afara nu vrea sa iasa cu copiii!”…”Eh, las-o sa citeasca, daca ei asa ii place! Hai mami, nu te duci?”

Discutia asta imi rasuna in minte. Ma vad la baza scarilor rulante din Universal, ma uit in sus, pleaca una cate una fara mine, dar se intoarce sa ma ia. O recunosc dupa mucul de tigara aruncat in graba. Si nu urc. Le las sa se plimbe in fata mea, le privesc, le invat pe de rost si plec.

Sunt curajoasa? Am invatat sa fiu. Pentru mine si pentru altii. Cand ai plecat a trebuit sa fiu curajoasa pentru toti. Pentru ai mei, pentru ai tai care au devenit si ei ai mei, pentru ca pe tine nu te mai au. Am reusit. Cand ai plecat m-ai ajutat sa vad cat de puternica pot sa fiu. Mi-ar fi placut sa poti vedea si tu asta si sa-mi mai zici odata cat de mandru esti de mine. De fapt, sunt sigura ca tu stiai cum sunt mai bine decat o sa stiu eu vreodata! Ma uit acum la poza cu noi pe care o tin cu sfintentie pe birou si-mi amintesc de povestile in care-mi spuneai cum ma carai pe palme in autobuz in drum spre Copsa Mica, cum minteam controlorii in tren ca sunt mai mica, ca sa luam bilet cu reducere si sa avem bani de inghetata in gara in Brasov, cum ma tineai in brate cand mi-era frica, cum ma trezeam noaptea si tipam la tine si a doua zi nu mai stiam nimic, cum te puneam sa-mi spui poezia cu „Rica” doar ca-mi placeam cum suna „rrr”-ul tau, cum ma sunai si-mi povesteai nimicuri cu orele la telefon.

Sunt singura in masina. N-am vrut pe nimeni cu mine azi. E frig si ploua. Drumul pana la masina mi se pare mai lung ca niciodata si nici n-am parcat departe. Simt cum privirea unui baiat se intepeneste in urma mea. M-as intoarce sa-l surprind, sa vada ca stiu cum se uita si sa se intimideze. N-am chef de jocuri azi. Ma urc in masina. E frig, dar nu mai ploua. Ma uit in jur si vad ca am facut un lucru pe care intr-un timp il faceam in doi: abuream geamurile si ne jucam mereu pe ele si le lasam asa. A doua zi, daca ma uitam atenta, vedeam inca urme de sentimente pe geamurile masinii si zambeam. Pun mana pe telefon, il las jos. Ies din parcare. Se aprinde beculetul rosu. Pun iar mana pe telefon. Suna! Tu n-ai melodie sa ma calmeze, asa cum am eu. Il las sa sune. Stiu ca n-o sa raspunzi. Nici nu mai vreau sa raspunzi. Aud robotul. Se inchide. Pun telefonul pe scaun si intru in benzinarie.

Intru sa platesc si ma vad in usa de sticla. Arat ciudat. Sunt zgribulita. Bluza roz subtire imi lasa un umar gol. Parul, care se vroia a fi drept, acum nu mai are nicio forma. L-am indreptat sa ma fac frumoasa. Ba nu! Frumoasa sunt mereu. L-am indreptat sa ma simt frumoasa! Strang la piept portofelul rosu, telefonul si cheia cu purcelusi. Ma uit in jos si-mi vad tenesii inecandu-se intr-o balta. Ridic ochii si vad un domn care ma studiaza si-mi face loc sa intru. As vrea o ciocolata. O aleg si realizez ca nu mai am bani. Nici n-am nevoie de ciocolata. O sa ma descarc cu un mesaj plin de subtilitati. Atat de subtil incat cred ca nici nu si-a dat seama ca a mai rupt un turnulet din castelul printesei. Vad inca o data ca eu sunt cea curajoasa. Vad cum incerc sa ajut si nu ma lasa. Vad cum ma vrea dar ma respinge.

Am ajuns acasa. Se vede televizorul aprins prin geam. Pe jos e plin de melci. Merg incet sa nu-i calc. Mi-e frig si ma ploua…

Publicitate