Trei…

Minunile tin trei zile, dragostea tine trei ani si eu vreau sa plec in lume, dar nu stiu unde e ea, lumea…

Stereotipuri, dume, verbe si proverbe care reduc sentimentele si starile la perioade bine determinate in timp si spatiu. Sa fie cu data de expirare, ca sa nu fie rau.

Si daca vreau ca dragostea sa tina toata viata cu fluturi si ciocane, minunile sa tina 13 zile si lumea sa fie aici, unde sunt eu, faina si vesela? Cine o sa ma opreasca? Scriitorii si scenaristii? Slabe sanse.

Ii vezi in jurul tau cum se impart si se despart pe sezoane si anotimpuri si te intrebi de unde atata timp, rabdare, dorinta si lipsa de dorinta, cunoscute si necunoscute. Te intrebi, ei iti raspund, cu lemne si tot nu intelegi. Si ii lasi cu ale lor si te lovesc ale tale. Si cumva parca intelegi, de ce trei zile, trei ani, si alta lume.

Dar totusi speri ca vei avea sansa ta de a alege, ca nu te va lovi societatea cu ideile ei preconcepute, ca merita sa speri, sa astepti, sa iti doresti sa fie ce trebuie, cand trebuie, cat trebuie. Ca o sa simti ca aia e lumea ta, ca acolo iti e locul si nu mai vrei sa pleci din ea. Vrei doar sa o pastrezi, atat cat iti e bine. Poate pentru totdeauna sau doar un an jumate. Oricum va fi, va fi o lume noua, departe, dar cel mai important va fi a ta.

Deja e maine, a mai trecut o zi din cele trei si inca nu stiu unde mi-e lumea.