La ce vârstă începi o relație sănătoasă cu mâncarea?

Te rog din suflet roz pufos!

Eu știu, dar îmi ceri ceva aproape imposibil. Eu nu sunt…

Nu contează! Tu poți vorbi despre orice! Știu eu! Ești singura mea salvare!

Înțeleg și apreciez, dar vrei să urc pe scenă ACUM, să vorbesc despre un subiect pe care nu îl stăpânesc, unui public care mi-e total străin. Mă arunci în gura leului, cum s-ar zice.

Da, da, tu, pisicuță, leuț, mroar! Hai că știi și tu ce-s alea semințe de chia sau goji, iar cu mămici vorbești toată ziua. Sigur ai o poveste pe sufletul lor! I-auzi! Te-au prezentat! Off you go!

Intru în scenă gândindu-mă că dacă o să reușesc să evit un atac de panică, cam ăsta va fi tot succesul momentului meu, la evenimentul Sano Vita, dedicat părinților și alimentației sănătoase pentru copii, organizat de prietena mea, căreia tocmai îi renunțase unul dintre speakeri.

Bună seara, numele meu este Alexandra, am câteva kilograme în plus, după cum puteți vedea și nu sunt părinte.

Liniște totală, zâmbete lipsă. Promițător.

Probabil vă întrebați ce mă recomandă să mă aflu în seara asta aici, în fața voastră, în calitate de speaker, în aceste condiții, iar răspunsul este: experiența. A mea cu mine și cu mâncarea, care cred că poate să vă inspire în alegerile pe care le veți face pentru voi și copiii voștri.

Hai că parcă vor să mă asculte.

Am fost un copiluț pufos, așa cum le stă bine celor mici, nu chiar genul Michelin, dar genul pe care îți vine să-l smotocești fără frică.

sdr

Conform pozelor din copilărie, până pe la 6-7 am fost chiar slăbuță. Ai putea pune asta pe seama faptului că am crescut la țară unde puteam să mă desfășor în voi și să zburd pe câmpii. Da, dar nu prea. Nu prea zburdam. Mai bine citeam sau cântam.

sdr

Dacă nu stă nimeni pe telefon, e semn bun. Sunt atenți. Oare unde vreau să ajung cu povestea asta mai exact?

Tot pozele arată o oarecare puficizare în jurul vârstei de 10 ani. Niște obrăjori pistruiați, numai buni de ciupit de oricine mă întâlnea și se minunea de cââââât de bine seamănă micuța cu tata. 

Îmi amintesc faptul că mama și bunica dădeau mereu vina una pe cealaltă pentru kilogramele mele. Tot timpul cealaltă mă răsfăța prea tare și din cauza ei eram eu așa plinuță. Eu nu aveam nicio vină că-mi plăceau sarmalele, orezul cu lapte și prăjitura aia super însiropată și tăvălită prin cocos. Știți de care zic?

Parcă văd niște băluțe! Zic să schimb subiectul, că maximul pe care îl pot primi acum în sală sunt niște smochine.

Da… Îmi mai plăceau și sandvișurile. Traversam pe vârfuri sufrageria, seara, pe la zece, în speranța că în lumina televizorului nu va observa nimeni câte felii de pâine cu salam, cașcaval și ketchup aveam pe farfurie.

Dar nu, nu scăpam. De fel tata mă întreba dacă nu mi se pare cam târziu, dacă nu mi se pare cam mult pentru cât de târziu e, dacă totuși n-am de gând să fac și eu un pic de mișcare și discuția continua uneori, dar cam fără rezultat. Mâncam cu un nod în gât, ce-i drept, dar tot mâncam tot.

Oare cât timp mai am? Parcă vorbesc de o veșnicie…

V-ați uitat vreodată la poze cu voi și v-ați simțit profund nemulțumiți? Mie mi se întâmplă destul de des și mereu susțin că pozele mele făcute de mine sunt cele mai reușite.

Ah! Au râs un pic!

În 2012 am văzut o poză cu mine, făcută de altcineva, bineînțeles și nu mi-a plăcut deloc. Am simțit nevoia să iau măsuri, așa că m-am apucat de Dukan. Așa, cuminte, de capul meu, după niște indicații online, cu multă ambiție.

Trei luni mai târziu, slăbisem undeva la 20 de kilograme și nu mă mai prea recunoștea lumea pe stradă.

Image may contain: 1 person

Pentru cei care nu știu, e vorba de o dietă hiperproteică, care da, ținută după indicațiile foarte clare și stricte are efecte rapide.

Bucuria a durat cam un an. Începusem să călătoresc și la o ieșire în oraș, prietena mea bună mi-a spus că o îngrijorează faptul că se vede că am început să adun din nou kilograme. Ce-i drept, adunam cam un kilogram pe săptămână și nu pot spune că mâncam altfel decât haotic.

Am realizat cu stupoare că nu în foarte mult timp am reușit să adun mai multe kilograme decât dădusem jos și asta pentru că pe termen lung nu am reușit să susțin acel stil de viață impus de dietă și totodată pentru că din meniul pe care îl aveam la dispoziție corpul meu nu își lua toți nutrienții de care avea nevoie.

De frica faptului că nu i-am mai oferi ceea ce îi trebuie, corpul are tendința de a se proteja și a pune deoparte pentru a avea de toate în momentele grele. Reține astfel și apa pe care o bem, dacă nu-i dăm destulă, la fel face și cu orice fel de mâncare pe care o consideră necesară.

Ah, ar merge niște apă, că tot veni vorba. De ce n-oi fi cerut când am intrat? Azi n-am prea băut apă…

Am pus frână de câteva ori situației cu kilogramele, prin tot felul de alte diete, pentru că tendința asta a noastră de a vedea rezultate miraculose de pe o zi pe alta, ne împinge într-acolo. Au venit rezultatele, dar au și dispărut fără urmă. Am accelerat la loc.

De-a lungul timpului, însă, printre diete și accelerări, am început să mă educ și am învățat câteva lucruri destul de importante, zic eu:

  • am început să înțeleg că avem un corp inteligent, pe care dacă învățăm să îl ascultăm, vom ajunge să-l înțelegem și să îi dăm dreptate tot mai des.
  • am ajuns să înțeleg că avem nevoie de de toate pentru o dietă echilibrată, inclusiv de grăsimi.
  • am observat că soluția nu e nici înfometarea, nici excesul într-o anumită direcție, astfel încât să dăm șocuri organismului.
  • am descoperit că atunci când vine vorba de mâncare, cheia este strâns legată de echilibru și cumpătare.
  • am aflat că, atunci când nu reușim să ne luăm toate cele necesare din mâncare, putem apela cu încredere la suplimente.

Mi-ar fi plăcut să am ocazia de a învăța lucrurile astea mai devreme, poate chiar din copilărie, astfel încât relația mea cu mâncarea să fie diferită, să ajungă să îmi placă broccoli, să știu ce rol au fibrele în alimentație, că există hrană sănătoasă și că ea e foarte la îndemâna noastră.

Apreciez foarte mult educația pe care mi-au oferit-o părinții mei și sunt conștientă că în anii ’90 ne bucuram de cât mai multă mâncare la masă, venind după perioada comunistă și lipsurile ei și nu ne gândeam la ce conținut caloric are și ce gramaj de macronutrienți.

În zilele noastre, însă, când avem atât de multe surse de informare cât și surse de unde ne putem procura tot ceea ce avem nevoie pentru un stil de viață sănătos, este important, dacă nu chiar vital, să avem grijă de noi înșine, pentru a putea avea grijă de copiii și nepoții noștri și pentru a ne asigura că ei vor face din timp alegeri culinare mai înțelepte decât făceam noi la vârsta lor.

Sunt Alexandra, am slăbit 7 kilograme în ultimele două luni, mâncând sănătos și de abia aștept să am un copil pe care să îl ajut să aibă o relație sănătoasă cu mâncarea și nu numai.

Voi ce angajamente vă luați în relația pe care o aveți cu mâncarea sănătoasă?

Aplaudă! E bine! Pare că le-a plăcut! Oare i-am convins să nu meargă direct la o shaorma când ies de aici ci să-și ia niște produse sănătoase?

Sper că da! Mă duc să verific dacă am mult de stat la coadă să-mi cumpăr una alta din bunătățile de aici.

*Acest articol a fost scris pentru proba a paisprezecea a SuperBlog.

 

 

 

 

Reclame

1 comentariu la „La ce vârstă începi o relație sănătoasă cu mâncarea?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.