Toate articolele de alexaciu

Cum l-am trecut pe domnul soț pragul la 30 de ani

Probabil vă imaginați acum un moment în care iau pe sus cei 1.80 m de soț iubibil și trec pragul cu el așa, în deplinătatea celor 30 de ani ai mei.

Cei care mă cunosc ceva mai bine și au un extra strop de imaginație magică, au vizualizat deja și momentul în care mă împiedic de prag, în stilu-mi caracteristic și prăpădesc iubibilul în toată înălțimea lui pe gresia din hol, în timp ce cățelul alb pufos țopăie de bucurie că am venit acasă.

Da… Nici poveste!

Se făcea că acum vreo săptămână și ceva am realizat că în fix 7 zile soțul meu minunat schimbă prefixul și trece și el, finally, în era lui 3.

Minunat am simțit acest moment de conștientizare care rapid s-a transformat în panică, crescândă, nu altfel.

Ca să fie clar, el, dragul, îmi spusese când l-am întrebat a 535-a oară ce și-ar dori de ziua lui, că vrea o carte. A doua zi mi-a zis că de fapt nici cartea n-o mai vrea, că o împrumută de la Bookster, deci cam atât ajutor am avut în a decide ce cadou să îi fac la această simpatică schimbare de prefix.

Când am reușit să liniștesc un pic panica și gândurile care spuneau insistent că nu sunt o soție bună pentru că n-am planificat lucrurile pentru această zi cu cel puțin un an înainte, m-am apucat să fac ce știu mai bine: research de idei de cadouri.

Căni, tricouri cu mesaje funny, tablouri, ceasuri – parcă nimic nu transmitea ceea ce îmi doream eu să transmită.

Am mobilizat câțiva oameni cheie din viețile noastre și am reușit să țin secrete față de el fix o săptămână, ceea ce a fost mai greu decât vă puteți imagina. Eram atâââât de entuziasmată de cât de frumos se legau lucrurile și mi-era tare greu să nu împărtășesc entuziasmul cu el. But I survived 😀

Conform planului, ziua trebuia să înceapă la 6:30 cu un wake up call din partea celor de la Virgin Radio care să-i dea energie pentru întreaga zi.

Ce s-a întâmplat a fost că el s-a trezit singur la ora 6:00 și cei de la Virgin nu au selectat numărul lui pentru înscriere. A trebuit să îi spun de ce telefonul lui nu mai e unde îl lăsase când s-a pus în pat. Pe scurt, prima surpriză a fost fail 🙂

Ca să îndulcesc momentul i-am trimis un filmuleț din partea lui Valentin Nedelcu, un coach fain pe care îl urmărește și care a fost tare drăguț și i-a trimis un mesaj de la mulți ani.

Următorul pas era să primească un mesaj din partea șefei lui prin care îl anunța că se va bucura de o zi liberă. Vedea mesajul, mai dormeam încă o oră și apoi ne începeam activitățile.

Ce s-a întâmplat e că a gătit cu o seară înainte un tiramisu magic pentru colegii lui și s-a echipat mai repede ca de obicei ca să ajungă devreme la birou, să livreze bunătățile. A acceptat în urma unui telefon din partea doamnei șefă că va avea ziua liberă, însă am mers totuși să livrăm. Deci a doua supriză a fost mai aproape de plan.

Al doilea filmuleț al zilei a venit din partea băieților de la Cavaleria care au fost minunați cu urarea transmisă și efectul a fost maxim – un zâmbet pe toată fața 😀

„Deci nu cred! O să mi se facă rău!”

Intuiam cumva despre ce e vorba, dar am întrebat totuși: „Ce spui tu acolo?”

„Ei ce spun?! Am primit un mesaj! Zice un băiat, Călin Manea, că mă așteaptă să zburăm la aerodrom în Prejmer! Chiar zburăm? Zbori și tu cu mine?”

Și-am zburat jumătate de oră cu avionul deasupra Brașovului și Râșnovului și ne-am bucurat ca niște copii mici de fiecare dată când vedeam câte o clădire cunoscută.

A fost foarte tare și cred că o să mai facem asta, cândva, cu speranța că nu ni se va mai face un pic răuț pe final, cum s-a întâmplat acum. Oricum n-a fost atât de grav cât să ne strice experiența per total.

A fost suficient totuși cât să ne îndrume spre o limonadă care să liniștească spiritele, înainte de a merge către următoarea activitate planificată.

Aici a mai primit un filmuleț cu urări care începea cam așa „Salut Cosmin, eu sunt George! Și eu sunt Lorena!” Practic, familia Buhnici îi transmitea din concediu urări călduroase.

I-am ales pe ei și echipa lor de la Cavaleria pentru a-i face aceste surprize video deoarece domnul soț este mare fan și majoritatea gadget-urilor noastre li se datorează fix lor. Foarte prompți și drăguți cu toții, m-au emoționat până la lacrimi, really 😀

Când nu mai visam să se întâmple, am primit și ultimul video surpriză al zilei. Am trimis câteva mesaje (multe) către Ionești, pe care din păcate nu le-au primit, însă, ca prin magie, au ajuns la ei chiar în ziua cu pricina. Dacă nu știți cine sunt ei, e vorba de Marian și Georgiana Ionescu, travel vloggeri foarte faini pe care îi găsiți pe canalul lui Mariciu de Youtube.

Zâmbete multe și după surprizele astea două, emoții în creștere la mine.

Am mers apoi la Koa Wake Park & Lounge, unde aș putea trăi, de-a dreptul. Liniștea, lacul, muzica – toate fac o atmosferă magică.

Planul aici era să mâncăm și să se plimbe domnul soț cu wake board-ul. Am aflat că e destul de complicat să faci asta și dacă ne dorim să mai avem și alte activități după, nu e tocmai indicat să ne aventurăm. Așa că ne-am bucurat de liniște și natură.

Liniștea era întreruptă ocazional de C. care zicea „Eu am îmbătrânit, inima mea nu mai duce și alte surprize. Ce facem acum? Cum nu poți să-mi zici? Spuneeee-mi! Mergem aici? Aici? Dar aici? Aici?”

„Am primit un SMS și nu pot să-l citeeeesc! Zice că mă așteaptă la ora 15:00 la adresa asta. Ce-i aici? Poftim? Ce facem la magazinul de grași și grăsuți, că asta zice Google că e la adresa aia?”

„De la o vârstă vine momentul să îți schimbi garderoba, iub…”

„Iar mă păcălești! Am găsit! Mergem să ne facem tatuaje! Yuhuuuu! Ce ne facem? Eu trebuie să știu!”

A aflat când am ajuns la talentata Flaminia ce urma să ne facem. A zis că și-ar fi făcut orice aș fi ales, dar că spera și credea că asta va fi. Cum să nu-l iubești?!

Am avut o mică pauză până la următoarea activitate, timp în care au revenit întrebările. A primit apoi un nou mesaj cu ora și locul unde trebuia să ajungem.

Mulțumită aplicațiilor de recunoaștere a numerelor a văzut instant numele persoanei care i-a dat mesajul, a căutat-o pe Facebook și a aflat unde lucrează – „Sunt mai liniștit acum!”

Am mers la Corina, la un răsfăț la barber shop. Răsfăț din ăla clasic, cu prosop fierbinte pe față și masaj al scalpului plus tuns și aranjat barba.

„Și acum unde mergem?”

Noroc că i-a sunat telefonul și nu a apucat să mai pună alte întrebări până am ajuns la strada principală unde îl aștepta ultima surpriză a zilei: nașii minunați, cu domnul tată socru și domnișoara nepoată cu confetti, muzică și tort, pe strada Mureșenilor, sub privirile curioase ale trecătorilor.

Am ajuns seara înapoi la cățelul extaziat că poate să îi dea ultimul pupic de aniversar al zilei și am primit dovada maximă de recunoștință pentru tot ceea ce reușisem să pun la cale pentru trecerea pragului către 30 de ani: „Asta a fost cea mai frumoasă zi din viața mea de până acum!”

Am realizat încă o dată că îmi aduce o maximă mulțumire să îl văd fericit și cu zâmbete pe toată fața, că iubirea asta toată te face să mobilizezi în doar câteva zile niște oameni la care nu te gândeai că vei ajunge vreodată și că toate se așează, mereu, așa cum e mai bine, nu neapărat așa cum ne dorim.

Mergea și varianta cu împiedicatul de prag, dar cred că asta a fost cu adevărat magică, cealaltă era doar previzibilă.

Și? Care a fost cea mai frumoasă zi din viața voastră de până acum?

Reclame

Cadouri, fluturi și timp

7:30. Mă trezesc și mă forțez să mănânc un sandviș. Intră greu. Nu are loc de fluturi.

Visam să adorm devreme, să mă odihnesc incredibil de bine, să mă trezesc super fresh și cu o energie debordantă.

Adormisem pe la 1 și ceva și aparent somnul fără domnul soț nu e la fel de liniștit. Era domnul soț de două zile, încă nu reușisem să mă obișnuiesc cu noul nume și mă bâlbâiam când încercam să mă prezint cuiva.

La 9 aveam programare la coafat și machiat și m-a lovit un gând! Îmi lipseau două lucruri esențiale, unul pentru mine și unul pentru El 🙂

Da, am realizat în ziua nunții că nu am o poșetă plic în care să îmi țin toate minunățiile și trebuia să mă întâlnesc cu un curier care îmi livra, da, în ziua nunții, un pachețel important.

Am ajuns la ușa de la supermarket-ul unde urma să rezolv ambele puncte de pe To do și am dat nas în nas cu cine? Exact! Cu domnul soț… 😀

Cum a început totul?

Derulăm cu două zile înainte, joia, în ziua cununiei civile când, de dimineață, domnul soț mă roagă să mă uit un pic pe geam, pe motiv că „Wow! Ce-i acolo?!” 😀 Pisica curioasă interioară m-a convins ușor să mă întorc să mă uit.

M-am întors nedumerită către el, pentru că nu văzusem absolut nimic pe geam și el ținea în mână o cutiuță cu o fundă roz. Inel îmi dăduse deja, cu vreun an jumate în urmă, cercei aveam destui… Da, nu era nici un ceas.

În cutiuța magică era un lănțișor foarte fin din aur alb și galben, cu un medalion în formă de soare, cu raze strălucitoare și cu un ochi turcesc în mijloc, care are rol de protector al relațiilor sentimentale și de cuplu. Am făcut ochii mari, am lăcrimat un pic și l-am pus la gât imediat 😀

Recunosc că am fost atât de absorbită de pregătirile din ultima săptămână încât nu m-am gândit nicio secundă la ideea de a-i cumpăra și lui un cadou. Zic și lui pentru că în rest am cumpărat pentru părinți, nași, bunici, dar cumva la el nu m-am gândit 😦

După ce au trecut emoțiile cununiei m-am refugiat cu telefonul în mână, butonând de zor. Avantaj eu că fac asta oricum toată ziua și nu am dat deloc de bănuit.

Aveam nevoie de ceva frumos, stilat care să poată reprezenta o surpriză frumoasă chiar în ziua nunții, așa că am zis „Da!” ideii de a comanda un ceas, în aceeași zi în care spusesem tot un „Da!”, dar ceva mai hotărât, la Starea Civilă.

Ce altceva ar putea simboliza mai bine faptul că de acum înainte ne vom petrece timpul împreună pentru tot restul vieții?

Bine, o să fiu sinceră și o să spun că nu am fost atâââât de inspirată. Am avut noroc să găsesc, răsfoind site-ul Borealy (de unde visam de mult timp să comand ceva, dar nu reușisem să identific o ocazie potrivită) niște categorii la fix pe ceea ce aveam eu nevoie: cadouri nuntă și cadouri pentru el.

Am pus cap la cap ce am găsit acolo, am scos un radical și a rezultat un ceas, pe care l-am comandat rapid, să ajungă în timp util.

Revenim în ziua cea mare, la întâlnirea de gradul zero din ușa magazinului.

Ce faci aici, iubito? – da, chiar îmi zice „iubito” ❤

Uuuuuiteee, am venit să-mi iau o geantă plic. Știi că sunt amețită, am uitat complet. Tu ce faci?

Am venit să iau niște gheață.

Bineeee! Te pup și te iubesc! Ne vedem mai târziiiiu!

Am găsit rapid geanta potrivită.

Am fugit să mă întâlnesc cu domnul curier și apoi să predau ceasul domnișoarei de onoare, care să îl livreze la rândul ei către domnul soț când mergea să îl ia de acasă 🙂

She did well, așa-i? Pfuf! M-am temut puțin că n-o să iasă toate, dar a fost o zi de vis, cu tot cu începutul ei agitat, iar ceasul cu pricina a dat chiar bine în poze 🙂

Voi cu ce cadouri le faceți bucurii celor mai dragi? 🙂

*Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2019

Cum ar fi viața fără copywriting

Ca să înțelegem cum ar fi viața fără copywriting, în primul rând ar trebui să știm ce e chestia asta cu nume pompos despre care vorbește multă lume în ultimul timp, zic 🙂

La prima vedere, așa tradus mot-a-mot, ai zice că scrii și copiezi ceva, departe gândul că ar fi vorba de o activitate creativă, originală, persuasivă și provocatoare, în orice fel. Și fix asta este.

Foarte pe scurt, un copywriter, este omul care scrie texte cu scopul de a vinde.

Dacă ar fi să dezvoltăm puțin conceptul, în teorie, este persoana care definește conceptul și textul unei reclame, cea care dă direcția celor care fac grafica, îi ajută pe cei din departamentul de marketing să facă un plan de promovare și sunt implicați în tot procesul de promovare al unui serviciu sau produs.

Photo by Kaboompics .com on Pexels.com

Dacă ne gândim că undeva prin 1477 apărea prima reclamă tipărită pentru o carte de rugăciuni, e destul de clar că, deși, cel puțin în România, popularitatea acestui job a început să crească vertiginos de curând, el există de sute de ani.

De-a lungul timpului au fost multe exemple de copy scris foarte bine și de impact, scurt, cuprinzător, cum e exemplul dat de Gabriel Brănescu, într-un articol foarte bun și cuprinzător:

For Sale: Baby shoes, never used. – Ernest Hemingway

Deși e posibil ca acest text să fi fost rezultatul unui pariu pus la beție, e absolut irelevant, pentru că reușește să transmită emoție și cu siguranță și să vândă, în contextul potrivit 🙂

Lumea noastră fără publicitate

În ziua de astăzi suntem constant expuși la anunțuri de mică publicitate, cum le ziceam pe vremuri. Că e vorba de reclamele de pe autobuze, că sunt panouri publicitare, că sunt reclamele care ne întrerup videoclipurile de pe Youtube, ele sunt efectiv peste tot.

Uneori mă scot din sărite reclamele din timpul emisiunilor și al filmelor sau serialelor, pentru că mă scot din starea în care mă adusese ceea ce urmăream.

Oricât de enervante ar fi ele, mă gândesc că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti… Literally!

Fiecare reclamă, fiecare anunț e o scurtă poveste, care reușește să stârnească atenția și emoția cititorului suficient cât să îl determine să cumpere. Și ce ne mai plac poveștile 🙂

Îmi imaginez cum, dacă ar dispărea toate sursele de anunțuri de mică publicitate scrisă, ne-am trezi, în timpul filmului, cu cineva care ar bate la ușă. Am pune filmul pe pauză, ne-am ridica cu greu, am merge să deschidem ușa, iar în spatele ei ar fi un povestitor desăvârșit, care ar încerca să ne vândă, door to door, clasic, o răzătoare super-răzătoare, saaaau, poate un telefon super performant.

Mă întreb cum aș putea trece peste toate poftele de shopping dacă nu ar exista faimosul remarketing, cu acele reclame care îmi reamintesc, pe orice site aș intra, că într-o zi am păcătuit și am intrat pe un site cu haine, iar acum, tocmai acum, rochia la care m-am uitat, este la ofertă.

Probabil că vânzătoarele din magazinele în care am făcut un strop de window shopping m-ar urmări pe stradă, cu rochia lângă care am poposit puțin mai mult în brațe, pe diverse mărimi și culori, poate poate de data asta o să o cumpăr.

Photo by bruce mars on Pexels.com

Ah, da! Și dezvoltatorii imobiliari, oare cum ar mai vinde înainte de a construi, dacă n-ar mai putea posta anunțuri? Cred că ar avea blocuri machetă, cum se mai poartă și torturi machetă la nuntă, iar un singur apartament ar fi construit cu adevărat, ca model, restul fiind doar de fațadă, cât să ne dăm seama cum ar putea arăta blocul.

Asta așa, ca să nu ne mai gândim la cei care vor să își închirieze casele și ar merge pe stradă, cu cheile în mână, ca în gară la Costinești, întrebând oamenii dacă vor o chirie bună și invitându-i la ei acasă, pentru a vedea ce frumos e.

Râdem, glumim, dar cred că ar fi destul de amuzant să fim nevoiți să ne facem publicitate fără toată lumea asta mare a online-ului și fără presa scrisă.

Așa, pe final de zi, mă întreb cum și-ar vinde copywriterii serviciile, într-o lume fără anunțuri publicitare care să le facă cinste. Oare și-ar striga mesajele creative și persuasive ca Gică de la Eforie cu al lui Ia porumb Dolce Gabanna, că-i mai dulce ca bomboana?

*Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2019

Realitate din desene animate

De multe ori dau „vina” pentru cunoștințele mele de limba engleză pe desenele animate de pe Cartoon Network pe care le devoram când eram mică.

Printre preferatele mele se numărau The Jetsons, varianta din viitor a The Flinstones, dacă mai țineți minte. Tot o comedie de situație cu o familie clasică: George și Jane, cu cei doi copii, Judy și Elroy, un cățel pe nume Astro și o menajeră-robot, Rosie.

Imagini pentru the jetsons

Mi se părea fascinant, în anii ’90, când urmăream desenele cu familia Jetsons că aveau mașini zburătoare, că Rosie era un robot, că totul era automatizat, aveau tot felul de holograme și diferite alte cele care mi se păreau doar un rod al imaginației foarte bogate al echipei de producători Hanna-Barbera.

M-a surprins destul de mult să aflu că desenele au apărut de fapt în 1962 și au fost difuzate pe ABC la oră de vârf o perioadă lungă de timp. Cumva, ceea ce mie mi se părea la zeci de ani distanță în anii ’90, când urmăream desenele, fusese gândit cu mai bine de 30 de ani în urmă de către niște vizionari, aș putea spune.

Același sentiment mi l-au dat și filmele despre viitor, a căror acțiune era plasată foarte aproape de realitatea noastră atât din punct de vedere temporal cât și al tehnologiei avansate. În unele situații, tehnologia din filme o depășește pe cea pe care o avem acum la dispoziție.

Mă întreb uneori dacă ideile din filme au fost preluate și puse în practică sau e doar o coincidență că ne îndreptăm încet încet spre realitatea din imaginația scenariștilor și regizorilor de filme și desene de acum câteva zeci bune de ani.

E viitorul electric sau eclectic?

Încerc să îmi amintesc dacă George Jetson alimenta vreodată mașinuța lui zburătoare și dacă da, să fi fost cu benzină, sau cu motorină, șiiiii… la ce preț o fi fost?

În primul rând, prețul carburantului nu avea un impact așa puternic asupra mea înainte să devin șoferiță și în al doilea rând, tind să cred că nu foloseau carburant ci totul era electric.

Vorbeam zilele trecute cu șoferul Uber despre mașinile care se conduc singure și îmi spunea că el nu crede că vom ajunge cu adevărat vreodată în punctul în care să folosim doar astfel de mașini și asta în primul rând pentru că un calculator nu va putea lua decizii la fel de bune ca un om în diferite situații.

Pentru că drumul până la birou durează doar 10 minute, am ales să nu intru foarte adânc în discuție și să îi spun doar că nu sunt chiar de acord cu el, așa că am schimbat cu grație subiectul către ideea, tot a lui, conform căreia de 8 martie, compania ar trebui să ne plătească o zi la SPA, nouă doamnelor. Surprinzător, nici aici n-am fost tocmai de acord 🙂

Plecând de la discuția asta am ajuns să mă gândesc oare care va fi următorul pas în evoluția mașinilor și la faptul că domnul soț îmi spunea acum puțin timp că Orice ar fi, următoarea noastră mașină va fi una electrică.

Când vine vorba de vânzări auto, în România cresc vertiginos vânzările de mașini hibrid și electrice, de la an la an. Dacă în 2017 aveam, în primele luni, vânzări undeva la 560 de mașini electrice, în aceeași perioadă a lui 2018 aveam 1000.

Toată povestea asta duce către dezvoltarea conceptului de e-Mobility, care include nu doar ideea de mașini eco ci și de infrastructură pentru ele, furnizori, legistlație etc.

E clar pentru toți, sau aproape toți, ca să nu exagerăm, că e foarte important să găsim soluții pentru reducerea poluării, dacă ne dorim să mai avem o planetă pe care să o populăm peste ceva ani, iar pentru că un mare factor de poluare este industria de automotive, e cumva natural ca producătorii de autoturisme să se îndrepte încet dar sigur către zona asta de e-Mobility.

Mă gândesc cum vor apărea și baterii externe pentru mașinile electrice, așa cum avem acum pentru telefoane și le vom ține în geanta plic atunci când mergem la un eveniment cu mașina și riscăm să rămânem fără baterie.

Sau cum vom ajunge să petrecem la fel de mult timp în mașină cum petrecem pe telefon, pentru că va fi super tehnologizată, silențioasă și planet friendly 🙂

Mi-ar plăcea să știu când vom ajunge acolo, la a îmbrățișa ideea a conduce strict mașini electrice și cum vor evolua lucrurile până atunci.

Ce mă bucură e că apar din ce în ce mai multe astfel de mașini și majoritatea marilor producători proiectează și scot pe piață astfel de modele, care sunt cel puțin interesante, atât din punct de vedere design cât și funcționalități.

Dintre ele, mi-a atras atenția Mercedes-Benz EQC, un SUV elegant, la standardele deja binecunoscute ale Mercedes de calitate, siguranță și confort.

Prima mașină electrică dintr-o serie de 10 care urmează a fi lansate de către Mercedes până în 2025 va fi lansată și în România la vară și sunt convinsă că va avea parte de cumpărători printre fanii brand-ului.

Deși eu nu sunt musai un fan, recunosc că i-aș da o șansă, măcar așa, de-o tură prin oraș 🙂 Domnul soț spune că e o vorbă care zice că o dată ce ai condus un Mercedes, there’s no way back, așa că aș prefera să stau în dreapta, să nu mă prindă microbul.

Aștept cu interes momentul în care ne vom apropia și mai mult de realitatea din desenele animare și vom ajunge să avem mașini zburătoare, că holograme avem deja.

Voi încotro credeți că merge industria de automotive și unde v-ar plăcea să ajungă?

*Acest articol este scris pentru Spring SuperBlog 2019
** Sursa foto 2: site-ul Mercedes-Benz

Cum îți gestionezi dreptul la vacanță?

Personal, cred că mi-am câștigat dreptul la vacanță prin alegerea pe care am făcut-o când mi-am ales familia în care să vin pe lume 🙂

Funny as it sounds, chiar am făcut cea mai bună alegere pentru mine. Zic asta pentru că am fost un copil norocos, poate chiar răsfățat, în familia căruia în fiecare an a existat cel puțin o vacanță. Mulțumiri, Mom&Dad! ❤

Pe interes de mică, știu ce zici, dar aș zice că e mai degrabă pe interesant decât pe interes. Cum vine asta? Chiar simplu, pentru că în fiecare vacanță am reușit să învăț câte ceva.

Drepturile de copil

Copil fiind, la mare tot mergeam și mai puțin păduri cutreieram 🙂

Îmi amintesc, cumva destul de vag, de prima mea vacanță, unde altundeva decât la mare. Țin minte că aveam 3 sau 4 ani și purtam cu mândrie un costum de baie întreg, albastru, cu o floare roșie mare pe piept și bretele roșii.

Nu mai știu nici cum am ajuns acolo, știu doar că trebuie să îmi fi plăcut de am repetat experiența an de an, câțiva ani buni de atunci încolo.

Faptul că îmi amintesc cu ușurință mirosul de mare și chiar gustul, dacă mă concentrez un pic, înseamnă că am înghițit câteva guri bune de apă în încercările mele de a înota.

Eram pe vremea aparatelor cu film, când nu puteai face poze fără număr, iar în anul ăla, toate pozele pe care le-am făcut au ieșit suprapuse, două câte două, dar tot mi-s dragi 🙂

Încă de atunci eram pretențioasă și nu apreciam nisipul prea mult pe pielea mea de copil pufos, cum nu o fac nici acum, ca adult, tot pufos.

Cred că ne plimbam mult, sau cel puțin așa se întâmpla după ce am mai crescut. În fiecare seară ieșeam la plimbare prin stațiune și mergeam pe faleză, în căutarea unui loc unde să mâncăm. Uneori ne plimbam și câteva ore bune și vizitam cam tot ce era de vizitat.

Mă fascina mereu tata care știa atât de multe despre toate și avea mereu câte o poveste interesantă la purtător, oriunde am fi mers.

Am mers undeva în fiecare an, ba la mare, ba la Băile Felix.

Când mă uit acum cât de ușor e să ai parte de o vacanță cu Christian Tour mă întreb cum reușeau ai mei să găsească hotelul potrivit în anii ’90, sau pensiunile la care ajungeam să stăm și care erau mai mult decât ok de fiecare dată, fără internet, fără agenție.

Drepturile de om mare

Recunosc că mi-a intrat în sânge ideea de a merge într-o vacanță de relaxare și răsfăț. Tot la secțiunea cu lucruri de recunoscut intră și faptul că prefer să merg într-o vacanță exotică, acum că am îmbătrânit și am trecut de prima experiență a zburatului cu avionul.

Când am citit despre campania Christian Tour susține Dreptul la vacanță chiar m-am întrebat, eu ce fac cu dreptul ăsta al meu și dacă e de luat de bun, sau nu.

Am avut zile libere în care am trebăluit prin casă, am avut concedii active, în care am vizitat muzee și locuri văzute și nemaivăzute, dar când mă gândesc la dreptul meu la vacanță, mă gândesc la genul de vacanțe de relaxare totală, în care să îmi permit să fac nimic toată ziua și să fac ceva, doar dacă doresc cu adevărat.

Am învățat de la tata că dreptul la cele poate 10 zile, deși de multe ori sunt mai puțin de 10, de astfel de vacanță, mi-l câștig prin celelalte 225 de zile lucrate cu drag și spor de-a lungul anului.

Mă gândesc acum dacă, în cei 11 ani de când sunt angajată, am avut vreun an în care să îmi rămână mai mult de 2-3 zile de concediu, la sfârșitul anului și cred că nu.

Am tendința de a-mi gestiona zilele de concediu astfel încât să mă bucur de ele cât de mult posibil și să simt că într-adevăr mă ajută să mă detașez de tot ceea ce fac zi de zi.

Voi cum vă gestionați zilele de concediu? Mai ales în perioada asta când puteți găsi o vacanță la preț early bird? 😀

*Această postare a fost scrisă pentru prima probă a Spring SuperBlog 2019.

Cum reușesc să fac atât de multe, tot în 24 de ore, dar de primăvară

Mi se pare incredibil cum reușești să faci atât de multe! 

Era într-o zi de miercuri și asta îmi spunea colega mea, mămica unei fetițe de un an și jumătate care este un profesionist desăvârșit și pasionată de tot ceea ce presupune job-ul ei.

Plecasem pe fugă de dimineață la birou pentru că iar mă trezisem târziu, domnul soț s-a încruntat când a văzut la ce oră ieșim pe ușă. M-am machiat pe mașină, între curbe și sensuri giratorii. Rimel, dermatograf și un strop de ruj.

Realizez că am lăsat haos în urma mea când am plecat și că n-am nicio șansă să îl domolesc înainte de a pleca la Cluj. Frigiderul e gol și nu știu cum se va descurca domnul soț cu el, pentru că eu am două cine la care trebuie să particip.

Nu că prezența mea ajuta cu ceva la situația cu frigiderul, că oricum nu gătesc, dar mă simt vinovată când eu ies în oraș și mă răsfăț, iar el e în situația asta.

La birou am pedalat în gol, am tot rezolvat chestii urgente pentru alții, iar cele importante pentru mine s-au strâns frumos într-un To do.

Am zburat pe ușă la 4.30, mirosind a cantină și întrebându-mă cum voi putea ajunge în timp util la cele două întâlniri și ce-aș putea pune pe mine cât să fie potrivit și colo și colo. Am întârziat. La amândouă.

Bluza strălucitoare a părut ca o alegere bună și un pic mai mult ruj, parcă m-am aerisit un pic cât am mers până la mașină și s-a mai dus din mirosul de cantină.

Am învârtit cățelul în jurul blocului, m-am învârtit pe mine, haotic, prin casă, în ritmul meu lent și plăcut și rujul tot în Uber l-am aplicat.

15 minute întârziere la întâlnirea cu fetele, deci 45 de minute cu ele până la cina cu echipa. Era clar că n-o să îmi ajungă, pentru că după 15 ani de prietenie, mereu mai e ceva de spus. Îmi vine să le zic lucruri și pe geam, după ce ies din restaurant.

20 de minute întârziere la cina cu echipa și șeful neamț și punctual. Se mâncase deja aperitivul. Vorbesc într-una aproape două ore ca să compensez faptul că am întârziat și că sunt nouă în echipă. Nu cred că a ajutat.

Ajung acasă sfărșită și mă revanșez cu o felie de cheesecake la domnul soț pentru situația cu frigiderul și timpul petrecut singur. Nu mai am chef de bagaje. Vreau doar să dorm și e visul meu de când m-am trezit.

Practic, am avut o zi cu multă alergătură dar în care nu am făcut ceva productiv cap coadă, ca la carte și care m-a obosit.

Cum se vede asta în afară?

  • Am pus la story o poză cu cafeaua de dimineață și un text inspirat, că la asta mă pricep, la cuvinte – înseamnă că am dimineți liniștite și pot bea cafea
  • Am postat un articol lung și fain pe care l-am citit în pauză la birou, pentru că, nefumătoare fiind, îmi iau altfel de pauze – înseamnă că am un job foarte relaxant care îmi permite să citesc
  • Am dat un check in cu fetele, cu un pahar de prosecco și bruschete – răsfăț
  • Am dat un check in cu colegii, cu pastele magice și desertul ciocolătos – cel mai cel răsfăț
  • Am postat cheesecake-ul livrat cu dragoste domnului soț – mai am timp să mă gândesc și la alții.

Asta a fost doar așa, o zi banală de miercuri, pe lângă asta mai merg și la diverse evenimente, pe unele le mai și organizez, mai merg și la cursuri, mai și scriu, mereu fac ceva.

Cred că momentul în care mi-a spus colega mea un lucru pe care l-am mai auzit de foarte multe ori a făcut un click mai puternic și mi-am dat seama de ce reușesc să las impresia că sunt superwoman și fac atât de multe lucruri: pentru că le arăt!

Trecând peste faptul că am un pui de sindrom al impostorului și mi-e greu să iau laude de genul cu pâine și cu „Mulțumesc!”, că despre asta am de gând să scriu altădată, sau despre faptul că uneori cred că am câte un pui de burnout, că și despre asta am de gând să scriu, chiar despre asta e vorba.

Îmi place să fac poze și îmi place să scriu, îmi plac like-urile și comentariile și îmi mai place când vreun articol de al meu sau postat de mine, duce la un moment de „Aha!” la alții, prin urmare, documentez public cam tot ceea ce fac.

Totuși, nu sunt cu nimic mai superwoman decât o mămică minunată care are în fiecare seară grijă de puiul sau puii ei, care gătește, face curat, merge la birou, organizează zile de naștere pentru toată familia și se asigură că tuturor le e bine, dar și ei, fizic și psihic. Acolo cred eu că sunt the real superwomen!

Sunt într-o perioadă a vieții mele în care îmi permit să fiu puțin mai egoistă și mai individualistă, să fac curat când trebuie, nu de plăcere, să gătesc doar în cazuri de forță majoră, că altfel se ocupă domnul soț bucătar șef sau ne descurcăm cu o comandă și, mai ales, îmi permit să fac, în mare parte, lucrurile pe care le vreau și care îmi fac plăcere, nu cele pe care trebuie să le fac din varii motive externe 🙂

Aș zice că sunt doar norocoasă, nu super, pentru că am reușit să îmi găsesc pasiunile, să îmi găsesc ocazii să mă bucur de ele și că am găsit OMUL care să îmi accepte toate astea. Iar asta mă face și recunoscătoare!

Ce voiam de fapt să spun e că, pentru că, în ciuda aparențelor, eu încă simt că nu fac destule, am ales să mă înscriu în ediția de primăvară a SuperBlog 😀

Asta înseamnă câte trei articole pe săptămână, timp de 7 săptămâni, mai exact 21 de articole (cine știe și matematică? Eu, da 😀 ), care sper să se încheie cu o lansare frumoasă de site și concept la care muncesc și gândesc de câteva luni.

De fapt atât voiam să spun, ultimele două paragrafe, restul e doar ca să încadreze textul în poveste 🙂

Și ca să aibă și încheiere povestea și am tot zis de Super Women și e 1 martie și început de lună și de primăvară și toate cele, las piesa asta aici:

Voi ce faceți în 24 de ore, primăvara, când se lungesc zilele?

Cu magie înainte, privind înapoi

Sfârșit de martie. Ajunsesem ca niciodată mai devreme la un workshop de digital marketing pe care îl organizasem.

Și ce mai faci? Sunt convisă că bine, că pe Facebook așa pare! îmi zice o prietenă cu care nu mai vorbisem de câteva luni bune.

Da… Am răspuns, am zâmbit și am înghițit nodul din gât.

Scriu povestea asta pentru a vă încuraja să credeți că și cele mai grele momente trec dacă vă dați voie să le trăiți și că fiecare are o poveste pe care voi poate nu o știți, care v-ar ajuta să îl înțelegeți mai bine. Nu mă plâng, nu mă laud 🙂

2018 începuse cum nu se putea mai bine. Aflasem de sarcină la finalul lui decembrie și se lega perfect cu tot ceea ce visam pentru noul an.

Imediat ce am aflat am renunțat la planul de a face o mică schimbare de poziție la birou pentru a nu încurca pe nimeni, visam la cum o să am timp, deși toată lumea zice că nu mai ai timp, să mă dezvolt, să îmi dau seama cum vreau să arate viitorul nostru, să am parte de click-ul pe care îl văd la toate mamele cu care lucrez.

Visul a durat primele trei zile din noul an, până la primul control, când am aflat, împreună, că nu mai e nimic acolo, decât un săculeț gol. Am plâns, am sperat că totuși nu e așa și apoi m-am împăcat cumva cu situația și cu faptul că poate nu a fost momentul potrivit pentru noi.

O săptămână mai târziu am simțit că ceva nu e ok, am pus-o pe seama stresului, supărării, hormonilor, vremii și a tot ce se mai putea, dar totuși…

Corpul meu mi-a confirmat din nou că e bine să-l ascult, că știe el ce spune și am ajuns de urgență la spital. Long story short, era vorba de o extrauterină și de o operație iminentă.

Da, dorința mea de a avea gemeni fusese foarte aproape de a se îndeplini, însă nu a fost să fie.

În luna de concediu medical de după intervenție am avut parte de multe. În primul rând, de mult suport și răbdare din partea domnului soț, care a fost acolo, lângă mine continuu și cu ajutorul căruia am reușit să trec mai ușor prin perioada asta.

Știu sigur că nu doar la mine a durut, că nu a fost vorba doar de durerea fizică pe care am simțit-o, ci că pe amândoi ne-a durut sufletul. Și mai știu că e normal să simți tot ce am simțit.

Am avut parte o familie mare care, din fericire, m-a lăsat să simt momentul așa cum am considerat, fără să mă certe dacă am plâns, sau dacă nu am fost în cea mai bună stare.

Am avut parte și de prieteni care mi-au fost alături, de persoane care m-au ajutat să înțeleg că nu am greșit cu nimic, că nu am motive să mă învinovățesc, nici pe mine, nici pe alții.

Statistic vorbind, undeva la 15% dintre sarcini se pierd fără a se putea descoperi un motiv pentru care s-a întâmplat asta.

Totuși am făcut-o… M-am învinovățit și m-am gândit că poate am făcut ceva greșit, că poate trebuia să fac ceva și nu am făcut, că am prea multe kilograme, că nu dorm destul, că nu am citit destul, că fac prea multe lucruri, că nu am destulă grijă de mine…

După ce am trecut de faza asta, mi-am făcut un obiectiv din a mă asigura că se va întâmpla din nou cât mai curând, ceea ce nu a generat decât frustrări lună de lună.

De abia acum, la aproape un an distanță, pot spune că sunt cumva împăcată cu felul în care au decurs lucrurile și cu faptul că nu am cum să forțez nimic, toate își au rândul lor. Nodul în gât mai e acolo, dar mai puțin accentuat.

Un alt obiectiv pe care mi l-am setat în 2018 a fost să am mai multă grijă de mine și să mă concentrez mai mult pe obiectivele mele personale, decât pe alții.

Primul pas a fost renunțarea la TEDx Brașov Women. Am organizat două evenimente frumoase, care mi-au adus mulți oameni valoroși în preajmă, însă nivelul de stres pus în balanță cu aprecierea și motivația m-a dus la această decizie.

Apoi m-am înscris la un curs intensiv de copywriting cu Pera Novacovici și cu Daniel Zărnescu, o tabără de 4 zile, cu multe revelații, de la faptul că nu scriu chiar așa rău pe cât cred uneori, la faptul că mi-e foarte greu să îmi dau eu mie suficientă încredere, validare și valoare.

Am fost mai vocală în 2018. Pentru cei care mă cunosc, poate fi puțin surprinzător, pentru că sunt o persoană care își găsește cu ușurință subiecte de discuție în majoritatea contextelor în care e cazul și care în unele situații vorbește chiar mai mult decât e cazul 🙂

I’m a people pleaser și sunt conștientă că deși uneori e drăguț să ajut pe toată lumea, de multe ori faptul că încerc să le fac celor din jur pe plac, nu-mi prea place mie.

Asta vine dintr-o lipsă de încredere în sine de care cred că sufăr cam de când mă știu. N-ai zice, poate, pentru că uneori reușesc să o disimulez destul de bine, în special prin faptul că vorbesc mult. Dar da, încerc să le fac pe plac altora în speranța că o să mă aprecieze, complimenteze, valideze și atunci ajung să îmi cer iertare des și uneori inutil, să mă afecteze foarte tare când ceilalți sunt supărați pe mine, să nu refuz când mi se cere ceva și altele.

Ei, anul ăsta am început să mă vindec încet încet și să devin mai asertivă, mi-ar plăcea să spun, în special pentru că e un cuvânt cu al cărui sens m-am luptat o perioadă lungă.

Am început să:

  • fiu mai directă – nu îmi iese de fiecare dată, nu îmi aleg mereu cele mai bune momente, dar încerc 🙂
  • îmi recunosc și exprim sincer sentimentele – mi se părea aiurea să spun că mă frustrează o situație, sau mă întristează, să caut rădăcina reacțiilor pe care le am și mai ales să o explic cuiva – acum îmi dau silința să fac asta.
  • spun nu – sunt oameni, situații, lucruri, cu care nu rezonez, oricât de mult aș încerca și oricât de frumoasă ar părea oportunitatea pe care mi-o oferă – acum refuz politicos.
  • accept conflictele – am fugit mereu de certuri, probabil pentru că am asistat la prea multe și am preferat să nu am parte și eu de ele – acum încerc să le iau așa cum vin și să înțeleg că uneori chiar ajută la detensionarea unor situații.
  • sap pe dinăuntru – e ușor să spui că ăsta ești și cei din jur trebuie să te accepte așa cum ești pentru că nu te poți schimba – mi-a plăcut mereu mult psihologia și a început de curând să îmi placă și autoanaliza, să caut prin cratere demult uitate motivul pentru care mă deranjează când aud pe cineva zicând Lasă că fac eu.
  • mă gândesc mai mult la ce pot face pentru mine – deși uneori cei din familia mea îmi spun că sunt egoistă, mie mi se pare, câteodată, că aș putea fi chiar mai ceva 🙂 – acum două luni am plătit avansul pentru transformarea blogului într-un site în toată regula iar motivul pentru care încă nu s-a concretizat e simplul fapt că m-am blocat la nume și am ales să fac orice altceva pentru altcineva, decât să pull my shit together și să fac pasul ăsta pe care mi-l doresc de mult.

Știu sigur că se poate și mai mult și mai bine, important e să vrei iar eu vreau ca în 2019 să mă uit mai mult la mine în ogradă și să mă bucur de orice mică reușită pe care o avem, atât separat, domnul soț și cu mine, cât și împreună. Mai vreau liniște, odihnă, timp pentru noi și pentru mine în special, conscvența aia de care mă tot plâng că-mi lipsește.

2018 a fost un an greu, deși poate Facebook-ul meu nu transmite asta și uneori nici eu, un an cu multe lecții, în toate domeniile și de toate părțile, un an în care am mai crescut o tură bună, frumos, împreună și un an cu momente de toate felurile, cu râs, cu plâns, cu zâmbete, cu țipete, cu supărări și bucurii.

Am făcut mulți pași înainte în 2018 și mi-am făcut curaj să fac lucruri pe care Alexandra din 2017 poate nu ar fi știut sau vrut să le facă.

Anul ăsta personal, am:

  • simțit că sunt mai puternică decât credeam
  • realizat, din nou, cât de norocoasă sunt pentru soțul care m-a ales și mă alege în continuare, în fiecare zi, indiferent de nebuniile pe care i le servesc
  • împlinit 3 ani de căsnicie și 30 de viață
  • avut parte de momente frumoase alături de familie și prieteni
  • fost la Cluj de multe ori, până am ajuns să îl cunosc pe Tudor, cel mai minunat fin și nepot
  • fost la Balvanyos și ne-a plăcut
  • fost în Turcia și ne-a plăcut și acolo
  • fost la Oslo cu cele mai dragi fete ale mele și am fost toastmaster la nunta uneia dintre ele – fascinant totul 🙂
  • avut o zi de naștere faină, cu anii ’90 și oameni dragi
  • călătorit mult și când am simțit
  • investit în noi și confortul nostru
  • aflat multe lucruri despre mine.

Profesional, sau mai puțin personal, am:

  • participat la organizarea a 10 întâlniri Business MoM Club și unei conferințe motivaționale M.A.M.A. pe care am și prezentat-o, onorabil vreau să cred, alături de Happy Moms.
  • participat la organizarea unui cros caritabil, a unei zile de împărțit zâmbete, a unui târg de Crăciun și încă niște campanii frumoase alături de Beard Brothers Brașov
  • participat la organizarea a 8 Knowledge Cafe-uri, un Innovation Day și un Christmas Party alături de dragile mele colege de birou
  • învățat multe lucruri la job, uneori the hard way
  • fost la un curs de copywriting cu care mă mândresc mult
  • fost finalistă la ediția de iarnă a SuperBlog
  • cunoscut oameni foarte faini care mi-au intrat la suflet, direct din online și care mă inspiră zi de zi
  • susținut o provocare de 100 de zile de recunoștință în grupul Business MoM Club
  • decis să duc blogul mai departe către un site și îmi propun să materializez asta în prima lună a lui 2019.

Aleg să închei anul cu multă recunoștință pentru tot ceea ce a adus, pentru cei care suntem datorită acestor 12 luni și cu mândrie pentru felul în care am reușit să depășim ce a fost de depășit și să realizăm niște lucruri pe care nici nu ni le propusesem cu voce tare.

La visuri și magie înainte pentru 2019, vă doresc tuturor!

Voi ce vă doriți pentru voi în anul noi? 🙂

Unici și superputernici

Am trăit o lungă perioadă de timp cu impresia că dacă mă port diferit în contexte diferite înseamnă că nu sunt autentică și ceva e în neregulă cu mine.

Simțeam că sunt într-un fel când sunt acasă, cu ai mei, că sunt altfel când sunt la școală și într-un cu totul alt fel când sunt cu prietenii mei și fiind în perioada adolescenței, când eram într-o căutare continuă a mea și a personalității mele, ajunsesem să cred că port niște măști și să încerc să le dau jos cât mai repede.

Am depus câteva eforturi până să îmi dau seama că nu e nimic greșit în a te adapta la fiecare situație în care te afli, ba chiar e ideal de multe ori să faci asta, păstrându-ți totuși integritatea și valorile.

M-am uitat mereu cu admirație la actori și m-am întrebat oare ei cum reușesc să își administreze toate măștile și cum își dau seama, după ani de jucat alte roluri în filme, care este de fapt esența lor și care sunt ei cei adevărați.

Tot cu admirație mă uit la mine, din când în când, în zilele mele bune și simt așa, că sunt unică și irepetabilă și nimeni nu mai e ca mine 🙂

Mă uitam la trailer-ul de la Spider-Man: Into the Spider-Verse, unde, personajul principal, Miles Morales, descoperă că este Spider-Man și ulterior are un șoc în momentul în care realizează că mai sunt și alții ca el, cu aceleași puteri, dar totuși diferiți:

Cred că exact așa suntem și noi, fiecare, deși ajungem să semănăm unii cu ceilalți, deși poate avem diferite similarități, deși uneori simțim că poate ceilalți ne copiază gesturile, cuvintele, noi rămânem cu acele diferențe, cu acele bucăți care sunt ale noastre proprii și unice.

Dacă m-aș trezi într-o dimineață cu puteri de Spider-Woman, mă întreb oare ce aș face cu ele și cum aș încerca să fac lumea mai bună și viața mai ușoară celor din jur.

Îmi place deja foarte mult să ajut oamenii, dar recunosc faptul că uneori mi-e frică să mă implic. Nu sunt omul care trece pe lângă oameni care evident au o problemă, fără să i se ridice un fir de păr, însă sunt situații în care nu am curajul să intervin.

Cred că aș profita de puterea asta ca să intervin în situațiile în care e nevoie într-adevăr de putere fizică și mai ales de posibilitatea de a mă impune în fața unor oameni care cel mai probabil în viața reală m-ar timora foarte tare.

Aș mai profita și de viteza și ușurința de deplasare pe care le aduce acest statut, pentru a putea ajunge cât mai repede și ușor la situațiile dificile în care e nevoie de ajutor din exterior.

Pentru că specificul activității mele presupune lucrul cu femei și copii, cel mai probabil mi-aș îndrepta atenția spre a ajuta în special în direcția asta, pentru că simt că de cele mai multe ori este mare nevoie.

Voi ce superputeri v-ați dori și cum le-ați folosi?

*Această postare este scrisă pentru proba a douăzeci și șasea a SuperBlog

Dimineți magice, târzii (P)*

Diminețile mele sunt magice, atunci când încep pe la prânz 😀

Mama îmi spune cam de când îmi aduc aminte că m-am născut obosită și la 11 luni 🙂 E așa, ca o legendă, faptul că mi-a fost lene inclusiv să vin pe lume, legendă pe care nu are nimeni cum să o contrazică.

Aparent, conform primelor estimări ale medicului, eu trebuia să mă nasc în luna mai, dar mi-am făcut maiestuoasa apariție de abia aproape de mijlocul lui iulie și încep să cred din ce în ce mai mult că de la povestea asta mi se trage și faptul că aș dormi una într-una și întârzii destul de des.

Îmi aduc aminte când locuiam cu Alina-fina și ne trezeam duminica la 2-3 și ai mei părinți nu înțelegeau de nicio culoare cum suntem capabile să dormim atât.

De când am mai crescut, sau îmbătrânit, cum vreți să îi spuneți, parcă nu mai reușesc să dorm atât de mult și sunt un pui mai matinală. Nu exagerat, dar nu m-am mai prins ora 2 în pat de ceva timp, eventual după o noapte lungă, sau în vreo duminică lipsită de program, la a doua tură de lenevit a zilei.

Revenind la diminețile magice, ele necesită câteva ingrediente ca să le pot declara reușite:

  • domnul soț – el e ingredientul principal al dimineților și recunosc că mă trezesc cu mai mare drag când e cu mine acasă și știu că îi pot pregăti cafeaua
  • cafeaua – v-am mai povestit că am început să beau cafea pentru că era cool și m-a prins, iar acum am zile când trag de o cafea aproape toată ziua la birou, să fiu constantă măcar într-o activitate
  • apă – am tot citit că apa plată pe stomacul gol face minuni din mai multe puncte de vedere, așa că încerc mereu să beau câte un pahar cu apă, înainte de orice altceva
  • liniște și timp – nu-mi plac diminețile pe fugă, adică așa cum sunt ele de luni până vineri 😀

Ceea ce lipsește cu desăvârșire de cele mai multe ori e micul dejun.

Am încercat tot felul de variante, însă cea mai la îndemână e cea în care nu mănânc nimic, deși nu e musai și cea mai sănătoasă dintre ele.

Cei de la Hurom m-au provocat să îmi imaginez o dimineață ideală și cum ar avea un storcător prin presare la rece, Hurom loc în ea. 

Anul trecut am renunțat la cam toate aparatele micuțe de prin casă înlocuindu-le cu un aparat multifuncțional care și toacă și fierbe și gătește la abur, am făcut în el și tocăniță și smoothie și sunt foarte mulțumită, mai ales la cât de mult gătesc eu 😀

Ce am realizat că nu știe să facă totuși, este să stoarcă fructe, prin urmare, un aparat care promite să ofere cu până la 6 ori mai multe vitamine, minerale și enzime în sucurile stoarse și presate la rece, cred că mi-ar fi de folos și ar putea fi impulsul ideal pentru a mă hrăni și cu altceva în afară de cafele dimineața.

Așadar, o dimineață magică de a mea ar primi un bonus de vitamine, ca să îmi facă ziua mai strălucitoare și pe mine totodată.

După trezirea fără ceas, așa în ritmul meu propriu și personal, cu extra lenevit, aș merge în bucătărie unde să dau drumul la espressor, să gătească un cappuccino numai bun de pozat și postat pe instagram 🙂

Până se gătește cafeaua, aș arunca în minunăția de Hurom HA-I One Stop câteva fructe și legume, cu inspirație din rețetele de pe site-ul Hurom, unde găsești mai multe variante de sucuri din care poți alege cu ușurință:

Fie că ai nevoie de un suc cu ceai verde și fructe, cu care să înlocuiești cafeaua, sau de unul numai bun pentru revitalizarea pielii, poți începe cu variantele de pe site, ca ulterior să mergi mai departe și să îți faci propriile combinații.

Sincer, la cafea nu aș reunța, pentru că îmi place mult tot ritualul care o înconjoară, dar să știu că îmi adun o parte din nutrienții necesari dintr-un suc delicios, făcut rapid, chiar acasă, cred ar aduce un plus de savoare dimineților mele.

Acum mă pregătesc de somnul la care visez de când m-am trezit, dar sunt curioasă, voi ce ritualuri matinale aveți? 🙂

*Această postare a fost scrisă pentru proba a douăzeci și cincea a SuperBlog

De ce-ul tău ce designer are?

Din seria lui „nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la…”, că tot e zi de centenar, eu una când mă gândesc la motivul pentru care fac tot ceea ce fac și ce aștept ca rezultat al acțiunilor mele, răspunsul nu e totdeauna foarte clar și răspicat.

Mă uitam la concertul Andrei, Tradițional și îmi dau seama foarte clar că motivul pentru care a ales să susțină un astfel de concert este cel de a duce mai departe moștenirea muzicii tradiționale și populare românești, pentru a o menține vie, într-o perioadă în care avem atât de mare nevoie să găsim motive să ne unim.

Totuși, mă consider cumva norocoasă pentru că simt că sunt din ce în ce mai aproape de găsirea acelui de ce, acea motivație intrinsecă, pe care o găsești când răscolești tare înăuntru și îți dai voie să asculți puiul ăla mai mic sau mai mare de intuiție care îți șoptește care e scopul tău în viață.

two person standing on gray tile paving

Și totuși, căutarea asta, la un moment dat poate deveni copleșitoare, dacă nu avem parte de puțină ghidare din partea persoanelor potrivite, care să îți deseneze o hartă cu punctele cheie în care să te oprești și să cauți comori, acolo, în tine, nu altundeva.

Am auzit pentru prima dată o explicație mai detaliată a acestui de ce în bine cunoscutul discurs al lui Simon Sinek, Start with why – how great leaders inspire action și mi s-a părut fascinant.

Mă gândesc de ceva timp la cum îmi doresc să arate viitorul meu, ce îmi doresc să fac, cum aș putea face asta cât mai bine și idei sunt multe, dar de fiecare dată se întorc câteva lucruri și devin o constantă tot mai clară.

woman in black long-sleeved top in front of green leafed tree

Am făcut la un moment dat un exercițiu interesant la un curs de branding cu Dana Lupșa pentru a vedea care sunt calitățile și abilitățile pe care le văd ceilalți la mine și a reieșit capacitatea mea de a interacționa cu ușurință cu oamenii, de a-i ajuta să se dezvolte, plus atenția la detalii și abilitățile organizatorice.

E un rezultat minunat și foarte util și ai putea spune că de aici poți contura cu ușurință o strategie pentru conceperea și promovarea unui business.

De aici însă, dacă adaugi și o pictătură de nesiguranță cu comoditate, așa cum am eu, poți reuși să te împiedici de ea și să te blochezi, întrebându-te de ce ar alege cineva să lucreze cu tine, în loc de a alege pe altcineva, cu mai multă experiență, mai multe calificări și diverse alte cele, mai… decât orice ai putea face tu.

Am gândit lucrurile pe toate părțile până m-am blocat din nou, de acel de ce.

Vorbisem deja cu Cristina Oțel despre workshopul de Life design pe care urmează să îl susțină la Brașov și căutam cumva să pun pe umerii altcuiva responsabilitatea găsirii răspunsului pentru mine cu privire la motivul pentru care îmi doresc să fac saltul ăsta către a mă bucura de talentele pe care le-am primit.

Știam din descrierea evenimentului ce subiecte se vor atinge și mi-era clar din ele că vor ajuta în procesul de răscolit:

Credințe limitative – A cui e viața pe care o trăiești?
• Inventar la minut – Unde te afli acum?
• Valori personale și evoluție.
• De ce-ul tău e un far, nu o destinație bătută în cuie.
• Cum te poate ajuta design thinking în crearea celui mai important proiect al tău?
• Portret de designer – Abilitățile de care ai nevoie.
• Tu decizi cum continuă povestea ta de acum încolo.

I-am scris Cristinei într-o seară foarte direct, întrebând dacă workshoul va reuși să îmi aducă niște claritate și să mă ghideze puțin în direcția corectă, pentru a îmi găsi răspunsurile la întrebări. Da! mi-a răspuns la fel de direct.

Îmi câștigase încrederea de ceva timp, prin articolele pe care le-am citit când am descoperit-o, apoi prin felul ei cald și profesionist de a fi, pe care l-am remarcat încă de la prima întâlnire în offline.

În momentul în care mi-a adresat trei întrebări care să vină ca un preview al workshop-ului din 15 decembrie și ele au declanșsat un nod în gât și niște răscoliri care mi-au adus niște răspunsuri foarte clare, nivelul de încredere și admirație față de omul din spatele tastelor, a reușit să mai sară vreo câteva nivele. Nici nu am fost în stare să îi mai răspund. Mi-am răspuns doar mie și mi-a fost de ajuns.

Sunt sigură că până la sfârșitul anului voi reuși să găsesc răspunsul la toate întrebările pe care le mai am ne-răspunse și să dau curs unui impuls pe care îl am de ceva timp și că workshop-ul Cristinei va avea un aport destul de puternic.

Vă mai zic doar că mai sunt două zile de preț early bird și că e pentru voi dacă:

• vreți să trăiți conștient și aliniat cu valorile voastre
• vă aflați în fața unei decizii privind cariera și nu știți încotro să o luați
• simțiți că aveți nevoie de o schimbare în viață, dar nu știți care e ea.

Ne vedem acolo? 🙂