Arhive pe categorii: SuperBlog 2019

Cadouri, fluturi și timp

7:30. Mă trezesc și mă forțez să mănânc un sandviș. Intră greu. Nu are loc de fluturi.

Visam să adorm devreme, să mă odihnesc incredibil de bine, să mă trezesc super fresh și cu o energie debordantă.

Adormisem pe la 1 și ceva și aparent somnul fără domnul soț nu e la fel de liniștit. Era domnul soț de două zile, încă nu reușisem să mă obișnuiesc cu noul nume și mă bâlbâiam când încercam să mă prezint cuiva.

La 9 aveam programare la coafat și machiat și m-a lovit un gând! Îmi lipseau două lucruri esențiale, unul pentru mine și unul pentru El 🙂

Da, am realizat în ziua nunții că nu am o poșetă plic în care să îmi țin toate minunățiile și trebuia să mă întâlnesc cu un curier care îmi livra, da, în ziua nunții, un pachețel important.

Am ajuns la ușa de la supermarket-ul unde urma să rezolv ambele puncte de pe To do și am dat nas în nas cu cine? Exact! Cu domnul soț… 😀

Cum a început totul?

Derulăm cu două zile înainte, joia, în ziua cununiei civile când, de dimineață, domnul soț mă roagă să mă uit un pic pe geam, pe motiv că „Wow! Ce-i acolo?!” 😀 Pisica curioasă interioară m-a convins ușor să mă întorc să mă uit.

M-am întors nedumerită către el, pentru că nu văzusem absolut nimic pe geam și el ținea în mână o cutiuță cu o fundă roz. Inel îmi dăduse deja, cu vreun an jumate în urmă, cercei aveam destui… Da, nu era nici un ceas.

În cutiuța magică era un lănțișor foarte fin din aur alb și galben, cu un medalion în formă de soare, cu raze strălucitoare și cu un ochi turcesc în mijloc, care are rol de protector al relațiilor sentimentale și de cuplu. Am făcut ochii mari, am lăcrimat un pic și l-am pus la gât imediat 😀

Recunosc că am fost atât de absorbită de pregătirile din ultima săptămână încât nu m-am gândit nicio secundă la ideea de a-i cumpăra și lui un cadou. Zic și lui pentru că în rest am cumpărat pentru părinți, nași, bunici, dar cumva la el nu m-am gândit 😦

După ce au trecut emoțiile cununiei m-am refugiat cu telefonul în mână, butonând de zor. Avantaj eu că fac asta oricum toată ziua și nu am dat deloc de bănuit.

Aveam nevoie de ceva frumos, stilat care să poată reprezenta o surpriză frumoasă chiar în ziua nunții, așa că am zis „Da!” ideii de a comanda un ceas, în aceeași zi în care spusesem tot un „Da!”, dar ceva mai hotărât, la Starea Civilă.

Ce altceva ar putea simboliza mai bine faptul că de acum înainte ne vom petrece timpul împreună pentru tot restul vieții?

Bine, o să fiu sinceră și o să spun că nu am fost atâââât de inspirată. Am avut noroc să găsesc, răsfoind site-ul Borealy (de unde visam de mult timp să comand ceva, dar nu reușisem să identific o ocazie potrivită) niște categorii la fix pe ceea ce aveam eu nevoie: cadouri nuntă și cadouri pentru el.

Am pus cap la cap ce am găsit acolo, am scos un radical și a rezultat un ceas, pe care l-am comandat rapid, să ajungă în timp util.

Revenim în ziua cea mare, la întâlnirea de gradul zero din ușa magazinului.

Ce faci aici, iubito? – da, chiar îmi zice „iubito” ❤

Uuuuuiteee, am venit să-mi iau o geantă plic. Știi că sunt amețită, am uitat complet. Tu ce faci?

Am venit să iau niște gheață.

Bineeee! Te pup și te iubesc! Ne vedem mai târziiiiu!

Am găsit rapid geanta potrivită.

Am fugit să mă întâlnesc cu domnul curier și apoi să predau ceasul domnișoarei de onoare, care să îl livreze la rândul ei către domnul soț când mergea să îl ia de acasă 🙂

She did well, așa-i? Pfuf! M-am temut puțin că n-o să iasă toate, dar a fost o zi de vis, cu tot cu începutul ei agitat, iar ceasul cu pricina a dat chiar bine în poze 🙂

Voi cu ce cadouri le faceți bucurii celor mai dragi? 🙂

*Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2019

Cum ar fi viața fără copywriting

Ca să înțelegem cum ar fi viața fără copywriting, în primul rând ar trebui să știm ce e chestia asta cu nume pompos despre care vorbește multă lume în ultimul timp, zic 🙂

La prima vedere, așa tradus mot-a-mot, ai zice că scrii și copiezi ceva, departe gândul că ar fi vorba de o activitate creativă, originală, persuasivă și provocatoare, în orice fel. Și fix asta este.

Foarte pe scurt, un copywriter, este omul care scrie texte cu scopul de a vinde.

Dacă ar fi să dezvoltăm puțin conceptul, în teorie, este persoana care definește conceptul și textul unei reclame, cea care dă direcția celor care fac grafica, îi ajută pe cei din departamentul de marketing să facă un plan de promovare și sunt implicați în tot procesul de promovare al unui serviciu sau produs.

Photo by Kaboompics .com on Pexels.com

Dacă ne gândim că undeva prin 1477 apărea prima reclamă tipărită pentru o carte de rugăciuni, e destul de clar că, deși, cel puțin în România, popularitatea acestui job a început să crească vertiginos de curând, el există de sute de ani.

De-a lungul timpului au fost multe exemple de copy scris foarte bine și de impact, scurt, cuprinzător, cum e exemplul dat de Gabriel Brănescu, într-un articol foarte bun și cuprinzător:

For Sale: Baby shoes, never used. – Ernest Hemingway

Deși e posibil ca acest text să fi fost rezultatul unui pariu pus la beție, e absolut irelevant, pentru că reușește să transmită emoție și cu siguranță și să vândă, în contextul potrivit 🙂

Lumea noastră fără publicitate

În ziua de astăzi suntem constant expuși la anunțuri de mică publicitate, cum le ziceam pe vremuri. Că e vorba de reclamele de pe autobuze, că sunt panouri publicitare, că sunt reclamele care ne întrerup videoclipurile de pe Youtube, ele sunt efectiv peste tot.

Uneori mă scot din sărite reclamele din timpul emisiunilor și al filmelor sau serialelor, pentru că mă scot din starea în care mă adusese ceea ce urmăream.

Oricât de enervante ar fi ele, mă gândesc că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti… Literally!

Fiecare reclamă, fiecare anunț e o scurtă poveste, care reușește să stârnească atenția și emoția cititorului suficient cât să îl determine să cumpere. Și ce ne mai plac poveștile 🙂

Îmi imaginez cum, dacă ar dispărea toate sursele de anunțuri de mică publicitate scrisă, ne-am trezi, în timpul filmului, cu cineva care ar bate la ușă. Am pune filmul pe pauză, ne-am ridica cu greu, am merge să deschidem ușa, iar în spatele ei ar fi un povestitor desăvârșit, care ar încerca să ne vândă, door to door, clasic, o răzătoare super-răzătoare, saaaau, poate un telefon super performant.

Mă întreb cum aș putea trece peste toate poftele de shopping dacă nu ar exista faimosul remarketing, cu acele reclame care îmi reamintesc, pe orice site aș intra, că într-o zi am păcătuit și am intrat pe un site cu haine, iar acum, tocmai acum, rochia la care m-am uitat, este la ofertă.

Probabil că vânzătoarele din magazinele în care am făcut un strop de window shopping m-ar urmări pe stradă, cu rochia lângă care am poposit puțin mai mult în brațe, pe diverse mărimi și culori, poate poate de data asta o să o cumpăr.

Photo by bruce mars on Pexels.com

Ah, da! Și dezvoltatorii imobiliari, oare cum ar mai vinde înainte de a construi, dacă n-ar mai putea posta anunțuri? Cred că ar avea blocuri machetă, cum se mai poartă și torturi machetă la nuntă, iar un singur apartament ar fi construit cu adevărat, ca model, restul fiind doar de fațadă, cât să ne dăm seama cum ar putea arăta blocul.

Asta așa, ca să nu ne mai gândim la cei care vor să își închirieze casele și ar merge pe stradă, cu cheile în mână, ca în gară la Costinești, întrebând oamenii dacă vor o chirie bună și invitându-i la ei acasă, pentru a vedea ce frumos e.

Râdem, glumim, dar cred că ar fi destul de amuzant să fim nevoiți să ne facem publicitate fără toată lumea asta mare a online-ului și fără presa scrisă.

Așa, pe final de zi, mă întreb cum și-ar vinde copywriterii serviciile, într-o lume fără anunțuri publicitare care să le facă cinste. Oare și-ar striga mesajele creative și persuasive ca Gică de la Eforie cu al lui Ia porumb Dolce Gabanna, că-i mai dulce ca bomboana?

*Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2019

Realitate din desene animate

De multe ori dau „vina” pentru cunoștințele mele de limba engleză pe desenele animate de pe Cartoon Network pe care le devoram când eram mică.

Printre preferatele mele se numărau The Jetsons, varianta din viitor a The Flinstones, dacă mai țineți minte. Tot o comedie de situație cu o familie clasică: George și Jane, cu cei doi copii, Judy și Elroy, un cățel pe nume Astro și o menajeră-robot, Rosie.

Imagini pentru the jetsons

Mi se părea fascinant, în anii ’90, când urmăream desenele cu familia Jetsons că aveau mașini zburătoare, că Rosie era un robot, că totul era automatizat, aveau tot felul de holograme și diferite alte cele care mi se păreau doar un rod al imaginației foarte bogate al echipei de producători Hanna-Barbera.

M-a surprins destul de mult să aflu că desenele au apărut de fapt în 1962 și au fost difuzate pe ABC la oră de vârf o perioadă lungă de timp. Cumva, ceea ce mie mi se părea la zeci de ani distanță în anii ’90, când urmăream desenele, fusese gândit cu mai bine de 30 de ani în urmă de către niște vizionari, aș putea spune.

Același sentiment mi l-au dat și filmele despre viitor, a căror acțiune era plasată foarte aproape de realitatea noastră atât din punct de vedere temporal cât și al tehnologiei avansate. În unele situații, tehnologia din filme o depășește pe cea pe care o avem acum la dispoziție.

Mă întreb uneori dacă ideile din filme au fost preluate și puse în practică sau e doar o coincidență că ne îndreptăm încet încet spre realitatea din imaginația scenariștilor și regizorilor de filme și desene de acum câteva zeci bune de ani.

E viitorul electric sau eclectic?

Încerc să îmi amintesc dacă George Jetson alimenta vreodată mașinuța lui zburătoare și dacă da, să fi fost cu benzină, sau cu motorină, șiiiii… la ce preț o fi fost?

În primul rând, prețul carburantului nu avea un impact așa puternic asupra mea înainte să devin șoferiță și în al doilea rând, tind să cred că nu foloseau carburant ci totul era electric.

Vorbeam zilele trecute cu șoferul Uber despre mașinile care se conduc singure și îmi spunea că el nu crede că vom ajunge cu adevărat vreodată în punctul în care să folosim doar astfel de mașini și asta în primul rând pentru că un calculator nu va putea lua decizii la fel de bune ca un om în diferite situații.

Pentru că drumul până la birou durează doar 10 minute, am ales să nu intru foarte adânc în discuție și să îi spun doar că nu sunt chiar de acord cu el, așa că am schimbat cu grație subiectul către ideea, tot a lui, conform căreia de 8 martie, compania ar trebui să ne plătească o zi la SPA, nouă doamnelor. Surprinzător, nici aici n-am fost tocmai de acord 🙂

Plecând de la discuția asta am ajuns să mă gândesc oare care va fi următorul pas în evoluția mașinilor și la faptul că domnul soț îmi spunea acum puțin timp că Orice ar fi, următoarea noastră mașină va fi una electrică.

Când vine vorba de vânzări auto, în România cresc vertiginos vânzările de mașini hibrid și electrice, de la an la an. Dacă în 2017 aveam, în primele luni, vânzări undeva la 560 de mașini electrice, în aceeași perioadă a lui 2018 aveam 1000.

Toată povestea asta duce către dezvoltarea conceptului de e-Mobility, care include nu doar ideea de mașini eco ci și de infrastructură pentru ele, furnizori, legistlație etc.

E clar pentru toți, sau aproape toți, ca să nu exagerăm, că e foarte important să găsim soluții pentru reducerea poluării, dacă ne dorim să mai avem o planetă pe care să o populăm peste ceva ani, iar pentru că un mare factor de poluare este industria de automotive, e cumva natural ca producătorii de autoturisme să se îndrepte încet dar sigur către zona asta de e-Mobility.

Mă gândesc cum vor apărea și baterii externe pentru mașinile electrice, așa cum avem acum pentru telefoane și le vom ține în geanta plic atunci când mergem la un eveniment cu mașina și riscăm să rămânem fără baterie.

Sau cum vom ajunge să petrecem la fel de mult timp în mașină cum petrecem pe telefon, pentru că va fi super tehnologizată, silențioasă și planet friendly 🙂

Mi-ar plăcea să știu când vom ajunge acolo, la a îmbrățișa ideea a conduce strict mașini electrice și cum vor evolua lucrurile până atunci.

Ce mă bucură e că apar din ce în ce mai multe astfel de mașini și majoritatea marilor producători proiectează și scot pe piață astfel de modele, care sunt cel puțin interesante, atât din punct de vedere design cât și funcționalități.

Dintre ele, mi-a atras atenția Mercedes-Benz EQC, un SUV elegant, la standardele deja binecunoscute ale Mercedes de calitate, siguranță și confort.

Prima mașină electrică dintr-o serie de 10 care urmează a fi lansate de către Mercedes până în 2025 va fi lansată și în România la vară și sunt convinsă că va avea parte de cumpărători printre fanii brand-ului.

Deși eu nu sunt musai un fan, recunosc că i-aș da o șansă, măcar așa, de-o tură prin oraș 🙂 Domnul soț spune că e o vorbă care zice că o dată ce ai condus un Mercedes, there’s no way back, așa că aș prefera să stau în dreapta, să nu mă prindă microbul.

Aștept cu interes momentul în care ne vom apropia și mai mult de realitatea din desenele animare și vom ajunge să avem mașini zburătoare, că holograme avem deja.

Voi încotro credeți că merge industria de automotive și unde v-ar plăcea să ajungă?

*Acest articol este scris pentru Spring SuperBlog 2019
** Sursa foto 2: site-ul Mercedes-Benz

Cum îți gestionezi dreptul la vacanță?

Personal, cred că mi-am câștigat dreptul la vacanță prin alegerea pe care am făcut-o când mi-am ales familia în care să vin pe lume 🙂

Funny as it sounds, chiar am făcut cea mai bună alegere pentru mine. Zic asta pentru că am fost un copil norocos, poate chiar răsfățat, în familia căruia în fiecare an a existat cel puțin o vacanță. Mulțumiri, Mom&Dad! ❤

Pe interes de mică, știu ce zici, dar aș zice că e mai degrabă pe interesant decât pe interes. Cum vine asta? Chiar simplu, pentru că în fiecare vacanță am reușit să învăț câte ceva.

Drepturile de copil

Copil fiind, la mare tot mergeam și mai puțin păduri cutreieram 🙂

Îmi amintesc, cumva destul de vag, de prima mea vacanță, unde altundeva decât la mare. Țin minte că aveam 3 sau 4 ani și purtam cu mândrie un costum de baie întreg, albastru, cu o floare roșie mare pe piept și bretele roșii.

Nu mai știu nici cum am ajuns acolo, știu doar că trebuie să îmi fi plăcut de am repetat experiența an de an, câțiva ani buni de atunci încolo.

Faptul că îmi amintesc cu ușurință mirosul de mare și chiar gustul, dacă mă concentrez un pic, înseamnă că am înghițit câteva guri bune de apă în încercările mele de a înota.

Eram pe vremea aparatelor cu film, când nu puteai face poze fără număr, iar în anul ăla, toate pozele pe care le-am făcut au ieșit suprapuse, două câte două, dar tot mi-s dragi 🙂

Încă de atunci eram pretențioasă și nu apreciam nisipul prea mult pe pielea mea de copil pufos, cum nu o fac nici acum, ca adult, tot pufos.

Cred că ne plimbam mult, sau cel puțin așa se întâmpla după ce am mai crescut. În fiecare seară ieșeam la plimbare prin stațiune și mergeam pe faleză, în căutarea unui loc unde să mâncăm. Uneori ne plimbam și câteva ore bune și vizitam cam tot ce era de vizitat.

Mă fascina mereu tata care știa atât de multe despre toate și avea mereu câte o poveste interesantă la purtător, oriunde am fi mers.

Am mers undeva în fiecare an, ba la mare, ba la Băile Felix.

Când mă uit acum cât de ușor e să ai parte de o vacanță cu Christian Tour mă întreb cum reușeau ai mei să găsească hotelul potrivit în anii ’90, sau pensiunile la care ajungeam să stăm și care erau mai mult decât ok de fiecare dată, fără internet, fără agenție.

Drepturile de om mare

Recunosc că mi-a intrat în sânge ideea de a merge într-o vacanță de relaxare și răsfăț. Tot la secțiunea cu lucruri de recunoscut intră și faptul că prefer să merg într-o vacanță exotică, acum că am îmbătrânit și am trecut de prima experiență a zburatului cu avionul.

Când am citit despre campania Christian Tour susține Dreptul la vacanță chiar m-am întrebat, eu ce fac cu dreptul ăsta al meu și dacă e de luat de bun, sau nu.

Am avut zile libere în care am trebăluit prin casă, am avut concedii active, în care am vizitat muzee și locuri văzute și nemaivăzute, dar când mă gândesc la dreptul meu la vacanță, mă gândesc la genul de vacanțe de relaxare totală, în care să îmi permit să fac nimic toată ziua și să fac ceva, doar dacă doresc cu adevărat.

Am învățat de la tata că dreptul la cele poate 10 zile, deși de multe ori sunt mai puțin de 10, de astfel de vacanță, mi-l câștig prin celelalte 225 de zile lucrate cu drag și spor de-a lungul anului.

Mă gândesc acum dacă, în cei 11 ani de când sunt angajată, am avut vreun an în care să îmi rămână mai mult de 2-3 zile de concediu, la sfârșitul anului și cred că nu.

Am tendința de a-mi gestiona zilele de concediu astfel încât să mă bucur de ele cât de mult posibil și să simt că într-adevăr mă ajută să mă detașez de tot ceea ce fac zi de zi.

Voi cum vă gestionați zilele de concediu? Mai ales în perioada asta când puteți găsi o vacanță la preț early bird? 😀

*Această postare a fost scrisă pentru prima probă a Spring SuperBlog 2019.

Cum reușesc să fac atât de multe, tot în 24 de ore, dar de primăvară

Mi se pare incredibil cum reușești să faci atât de multe! 

Era într-o zi de miercuri și asta îmi spunea colega mea, mămica unei fetițe de un an și jumătate care este un profesionist desăvârșit și pasionată de tot ceea ce presupune job-ul ei.

Plecasem pe fugă de dimineață la birou pentru că iar mă trezisem târziu, domnul soț s-a încruntat când a văzut la ce oră ieșim pe ușă. M-am machiat pe mașină, între curbe și sensuri giratorii. Rimel, dermatograf și un strop de ruj.

Realizez că am lăsat haos în urma mea când am plecat și că n-am nicio șansă să îl domolesc înainte de a pleca la Cluj. Frigiderul e gol și nu știu cum se va descurca domnul soț cu el, pentru că eu am două cine la care trebuie să particip.

Nu că prezența mea ajuta cu ceva la situația cu frigiderul, că oricum nu gătesc, dar mă simt vinovată când eu ies în oraș și mă răsfăț, iar el e în situația asta.

La birou am pedalat în gol, am tot rezolvat chestii urgente pentru alții, iar cele importante pentru mine s-au strâns frumos într-un To do.

Am zburat pe ușă la 4.30, mirosind a cantină și întrebându-mă cum voi putea ajunge în timp util la cele două întâlniri și ce-aș putea pune pe mine cât să fie potrivit și colo și colo. Am întârziat. La amândouă.

Bluza strălucitoare a părut ca o alegere bună și un pic mai mult ruj, parcă m-am aerisit un pic cât am mers până la mașină și s-a mai dus din mirosul de cantină.

Am învârtit cățelul în jurul blocului, m-am învârtit pe mine, haotic, prin casă, în ritmul meu lent și plăcut și rujul tot în Uber l-am aplicat.

15 minute întârziere la întâlnirea cu fetele, deci 45 de minute cu ele până la cina cu echipa. Era clar că n-o să îmi ajungă, pentru că după 15 ani de prietenie, mereu mai e ceva de spus. Îmi vine să le zic lucruri și pe geam, după ce ies din restaurant.

20 de minute întârziere la cina cu echipa și șeful neamț și punctual. Se mâncase deja aperitivul. Vorbesc într-una aproape două ore ca să compensez faptul că am întârziat și că sunt nouă în echipă. Nu cred că a ajutat.

Ajung acasă sfărșită și mă revanșez cu o felie de cheesecake la domnul soț pentru situația cu frigiderul și timpul petrecut singur. Nu mai am chef de bagaje. Vreau doar să dorm și e visul meu de când m-am trezit.

Practic, am avut o zi cu multă alergătură dar în care nu am făcut ceva productiv cap coadă, ca la carte și care m-a obosit.

Cum se vede asta în afară?

  • Am pus la story o poză cu cafeaua de dimineață și un text inspirat, că la asta mă pricep, la cuvinte – înseamnă că am dimineți liniștite și pot bea cafea
  • Am postat un articol lung și fain pe care l-am citit în pauză la birou, pentru că, nefumătoare fiind, îmi iau altfel de pauze – înseamnă că am un job foarte relaxant care îmi permite să citesc
  • Am dat un check in cu fetele, cu un pahar de prosecco și bruschete – răsfăț
  • Am dat un check in cu colegii, cu pastele magice și desertul ciocolătos – cel mai cel răsfăț
  • Am postat cheesecake-ul livrat cu dragoste domnului soț – mai am timp să mă gândesc și la alții.

Asta a fost doar așa, o zi banală de miercuri, pe lângă asta mai merg și la diverse evenimente, pe unele le mai și organizez, mai merg și la cursuri, mai și scriu, mereu fac ceva.

Cred că momentul în care mi-a spus colega mea un lucru pe care l-am mai auzit de foarte multe ori a făcut un click mai puternic și mi-am dat seama de ce reușesc să las impresia că sunt superwoman și fac atât de multe lucruri: pentru că le arăt!

Trecând peste faptul că am un pui de sindrom al impostorului și mi-e greu să iau laude de genul cu pâine și cu „Mulțumesc!”, că despre asta am de gând să scriu altădată, sau despre faptul că uneori cred că am câte un pui de burnout, că și despre asta am de gând să scriu, chiar despre asta e vorba.

Îmi place să fac poze și îmi place să scriu, îmi plac like-urile și comentariile și îmi mai place când vreun articol de al meu sau postat de mine, duce la un moment de „Aha!” la alții, prin urmare, documentez public cam tot ceea ce fac.

Totuși, nu sunt cu nimic mai superwoman decât o mămică minunată care are în fiecare seară grijă de puiul sau puii ei, care gătește, face curat, merge la birou, organizează zile de naștere pentru toată familia și se asigură că tuturor le e bine, dar și ei, fizic și psihic. Acolo cred eu că sunt the real superwomen!

Sunt într-o perioadă a vieții mele în care îmi permit să fiu puțin mai egoistă și mai individualistă, să fac curat când trebuie, nu de plăcere, să gătesc doar în cazuri de forță majoră, că altfel se ocupă domnul soț bucătar șef sau ne descurcăm cu o comandă și, mai ales, îmi permit să fac, în mare parte, lucrurile pe care le vreau și care îmi fac plăcere, nu cele pe care trebuie să le fac din varii motive externe 🙂

Aș zice că sunt doar norocoasă, nu super, pentru că am reușit să îmi găsesc pasiunile, să îmi găsesc ocazii să mă bucur de ele și că am găsit OMUL care să îmi accepte toate astea. Iar asta mă face și recunoscătoare!

Ce voiam de fapt să spun e că, pentru că, în ciuda aparențelor, eu încă simt că nu fac destule, am ales să mă înscriu în ediția de primăvară a SuperBlog 😀

Asta înseamnă câte trei articole pe săptămână, timp de 7 săptămâni, mai exact 21 de articole (cine știe și matematică? Eu, da 😀 ), care sper să se încheie cu o lansare frumoasă de site și concept la care muncesc și gândesc de câteva luni.

De fapt atât voiam să spun, ultimele două paragrafe, restul e doar ca să încadreze textul în poveste 🙂

Și ca să aibă și încheiere povestea și am tot zis de Super Women și e 1 martie și început de lună și de primăvară și toate cele, las piesa asta aici:

Voi ce faceți în 24 de ore, primăvara, când se lungesc zilele?