Arhive pe categorii: Uncategorized

Cum îți gestionezi dreptul la vacanță?

Personal, cred că mi-am câștigat dreptul la vacanță prin alegerea pe care am făcut-o când mi-am ales familia în care să vin pe lume 🙂

Funny as it sounds, chiar am făcut cea mai bună alegere pentru mine. Zic asta pentru că am fost un copil norocos, poate chiar răsfățat, în familia căruia în fiecare an a existat cel puțin o vacanță. Mulțumiri, Mom&Dad! ❤

Pe interes de mică, știu ce zici, dar aș zice că e mai degrabă pe interesant decât pe interes. Cum vine asta? Chiar simplu, pentru că în fiecare vacanță am reușit să învăț câte ceva.

Drepturile de copil

Copil fiind, la mare tot mergeam și mai puțin păduri cutreieram 🙂

Îmi amintesc, cumva destul de vag, de prima mea vacanță, unde altundeva decât la mare. Țin minte că aveam 3 sau 4 ani și purtam cu mândrie un costum de baie întreg, albastru, cu o floare roșie mare pe piept și bretele roșii.

Nu mai știu nici cum am ajuns acolo, știu doar că trebuie să îmi fi plăcut de am repetat experiența an de an, câțiva ani buni de atunci încolo.

Faptul că îmi amintesc cu ușurință mirosul de mare și chiar gustul, dacă mă concentrez un pic, înseamnă că am înghițit câteva guri bune de apă în încercările mele de a înota.

Eram pe vremea aparatelor cu film, când nu puteai face poze fără număr, iar în anul ăla, toate pozele pe care le-am făcut au ieșit suprapuse, două câte două, dar tot mi-s dragi 🙂

Încă de atunci eram pretențioasă și nu apreciam nisipul prea mult pe pielea mea de copil pufos, cum nu o fac nici acum, ca adult, tot pufos.

Cred că ne plimbam mult, sau cel puțin așa se întâmpla după ce am mai crescut. În fiecare seară ieșeam la plimbare prin stațiune și mergeam pe faleză, în căutarea unui loc unde să mâncăm. Uneori ne plimbam și câteva ore bune și vizitam cam tot ce era de vizitat.

Mă fascina mereu tata care știa atât de multe despre toate și avea mereu câte o poveste interesantă la purtător, oriunde am fi mers.

Am mers undeva în fiecare an, ba la mare, ba la Băile Felix.

Când mă uit acum cât de ușor e să ai parte de o vacanță cu Christian Tour mă întreb cum reușeau ai mei să găsească hotelul potrivit în anii ’90, sau pensiunile la care ajungeam să stăm și care erau mai mult decât ok de fiecare dată, fără internet, fără agenție.

Drepturile de om mare

Recunosc că mi-a intrat în sânge ideea de a merge într-o vacanță de relaxare și răsfăț. Tot la secțiunea cu lucruri de recunoscut intră și faptul că prefer să merg într-o vacanță exotică, acum că am îmbătrânit și am trecut de prima experiență a zburatului cu avionul.

Când am citit despre campania Christian Tour susține Dreptul la vacanță chiar m-am întrebat, eu ce fac cu dreptul ăsta al meu și dacă e de luat de bun, sau nu.

Am avut zile libere în care am trebăluit prin casă, am avut concedii active, în care am vizitat muzee și locuri văzute și nemaivăzute, dar când mă gândesc la dreptul meu la vacanță, mă gândesc la genul de vacanțe de relaxare totală, în care să îmi permit să fac nimic toată ziua și să fac ceva, doar dacă doresc cu adevărat.

Am învățat de la tata că dreptul la cele poate 10 zile, deși de multe ori sunt mai puțin de 10, de astfel de vacanță, mi-l câștig prin celelalte 225 de zile lucrate cu drag și spor de-a lungul anului.

Mă gândesc acum dacă, în cei 11 ani de când sunt angajată, am avut vreun an în care să îmi rămână mai mult de 2-3 zile de concediu, la sfârșitul anului și cred că nu.

Am tendința de a-mi gestiona zilele de concediu astfel încât să mă bucur de ele cât de mult posibil și să simt că într-adevăr mă ajută să mă detașez de tot ceea ce fac zi de zi.

Voi cum vă gestionați zilele de concediu? Mai ales în perioada asta când puteți găsi o vacanță la preț early bird? 😀

*Această postare a fost scrisă pentru prima probă a Spring SuperBlog 2019.

Reclame

Cu magie înainte, privind înapoi

Sfârșit de martie. Ajunsesem ca niciodată mai devreme la un workshop de digital marketing pe care îl organizasem.

Și ce mai faci? Sunt convisă că bine, că pe Facebook așa pare! îmi zice o prietenă cu care nu mai vorbisem de câteva luni bune.

Da… Am răspuns, am zâmbit și am înghițit nodul din gât.

Scriu povestea asta pentru a vă încuraja să credeți că și cele mai grele momente trec dacă vă dați voie să le trăiți și că fiecare are o poveste pe care voi poate nu o știți, care v-ar ajuta să îl înțelegeți mai bine. Nu mă plâng, nu mă laud 🙂

2018 începuse cum nu se putea mai bine. Aflasem de sarcină la finalul lui decembrie și se lega perfect cu tot ceea ce visam pentru noul an.

Imediat ce am aflat am renunțat la planul de a face o mică schimbare de poziție la birou pentru a nu încurca pe nimeni, visam la cum o să am timp, deși toată lumea zice că nu mai ai timp, să mă dezvolt, să îmi dau seama cum vreau să arate viitorul nostru, să am parte de click-ul pe care îl văd la toate mamele cu care lucrez.

Visul a durat primele trei zile din noul an, până la primul control, când am aflat, împreună, că nu mai e nimic acolo, decât un săculeț gol. Am plâns, am sperat că totuși nu e așa și apoi m-am împăcat cumva cu situația și cu faptul că poate nu a fost momentul potrivit pentru noi.

O săptămână mai târziu am simțit că ceva nu e ok, am pus-o pe seama stresului, supărării, hormonilor, vremii și a tot ce se mai putea, dar totuși…

Corpul meu mi-a confirmat din nou că e bine să-l ascult, că știe el ce spune și am ajuns de urgență la spital. Long story short, era vorba de o extrauterină și de o operație iminentă.

Da, dorința mea de a avea gemeni fusese foarte aproape de a se îndeplini, însă nu a fost să fie.

În luna de concediu medical de după intervenție am avut parte de multe. În primul rând, de mult suport și răbdare din partea domnului soț, care a fost acolo, lângă mine continuu și cu ajutorul căruia am reușit să trec mai ușor prin perioada asta.

Știu sigur că nu doar la mine a durut, că nu a fost vorba doar de durerea fizică pe care am simțit-o, ci că pe amândoi ne-a durut sufletul. Și mai știu că e normal să simți tot ce am simțit.

Am avut parte o familie mare care, din fericire, m-a lăsat să simt momentul așa cum am considerat, fără să mă certe dacă am plâns, sau dacă nu am fost în cea mai bună stare.

Am avut parte și de prieteni care mi-au fost alături, de persoane care m-au ajutat să înțeleg că nu am greșit cu nimic, că nu am motive să mă învinovățesc, nici pe mine, nici pe alții.

Statistic vorbind, undeva la 15% dintre sarcini se pierd fără a se putea descoperi un motiv pentru care s-a întâmplat asta.

Totuși am făcut-o… M-am învinovățit și m-am gândit că poate am făcut ceva greșit, că poate trebuia să fac ceva și nu am făcut, că am prea multe kilograme, că nu dorm destul, că nu am citit destul, că fac prea multe lucruri, că nu am destulă grijă de mine…

După ce am trecut de faza asta, mi-am făcut un obiectiv din a mă asigura că se va întâmpla din nou cât mai curând, ceea ce nu a generat decât frustrări lună de lună.

De abia acum, la aproape un an distanță, pot spune că sunt cumva împăcată cu felul în care au decurs lucrurile și cu faptul că nu am cum să forțez nimic, toate își au rândul lor. Nodul în gât mai e acolo, dar mai puțin accentuat.

Un alt obiectiv pe care mi l-am setat în 2018 a fost să am mai multă grijă de mine și să mă concentrez mai mult pe obiectivele mele personale, decât pe alții.

Primul pas a fost renunțarea la TEDx Brașov Women. Am organizat două evenimente frumoase, care mi-au adus mulți oameni valoroși în preajmă, însă nivelul de stres pus în balanță cu aprecierea și motivația m-a dus la această decizie.

Apoi m-am înscris la un curs intensiv de copywriting cu Pera Novacovici și cu Daniel Zărnescu, o tabără de 4 zile, cu multe revelații, de la faptul că nu scriu chiar așa rău pe cât cred uneori, la faptul că mi-e foarte greu să îmi dau eu mie suficientă încredere, validare și valoare.

Am fost mai vocală în 2018. Pentru cei care mă cunosc, poate fi puțin surprinzător, pentru că sunt o persoană care își găsește cu ușurință subiecte de discuție în majoritatea contextelor în care e cazul și care în unele situații vorbește chiar mai mult decât e cazul 🙂

I’m a people pleaser și sunt conștientă că deși uneori e drăguț să ajut pe toată lumea, de multe ori faptul că încerc să le fac celor din jur pe plac, nu-mi prea place mie.

Asta vine dintr-o lipsă de încredere în sine de care cred că sufăr cam de când mă știu. N-ai zice, poate, pentru că uneori reușesc să o disimulez destul de bine, în special prin faptul că vorbesc mult. Dar da, încerc să le fac pe plac altora în speranța că o să mă aprecieze, complimenteze, valideze și atunci ajung să îmi cer iertare des și uneori inutil, să mă afecteze foarte tare când ceilalți sunt supărați pe mine, să nu refuz când mi se cere ceva și altele.

Ei, anul ăsta am început să mă vindec încet încet și să devin mai asertivă, mi-ar plăcea să spun, în special pentru că e un cuvânt cu al cărui sens m-am luptat o perioadă lungă.

Am început să:

  • fiu mai directă – nu îmi iese de fiecare dată, nu îmi aleg mereu cele mai bune momente, dar încerc 🙂
  • îmi recunosc și exprim sincer sentimentele – mi se părea aiurea să spun că mă frustrează o situație, sau mă întristează, să caut rădăcina reacțiilor pe care le am și mai ales să o explic cuiva – acum îmi dau silința să fac asta.
  • spun nu – sunt oameni, situații, lucruri, cu care nu rezonez, oricât de mult aș încerca și oricât de frumoasă ar părea oportunitatea pe care mi-o oferă – acum refuz politicos.
  • accept conflictele – am fugit mereu de certuri, probabil pentru că am asistat la prea multe și am preferat să nu am parte și eu de ele – acum încerc să le iau așa cum vin și să înțeleg că uneori chiar ajută la detensionarea unor situații.
  • sap pe dinăuntru – e ușor să spui că ăsta ești și cei din jur trebuie să te accepte așa cum ești pentru că nu te poți schimba – mi-a plăcut mereu mult psihologia și a început de curând să îmi placă și autoanaliza, să caut prin cratere demult uitate motivul pentru care mă deranjează când aud pe cineva zicând Lasă că fac eu.
  • mă gândesc mai mult la ce pot face pentru mine – deși uneori cei din familia mea îmi spun că sunt egoistă, mie mi se pare, câteodată, că aș putea fi chiar mai ceva 🙂 – acum două luni am plătit avansul pentru transformarea blogului într-un site în toată regula iar motivul pentru care încă nu s-a concretizat e simplul fapt că m-am blocat la nume și am ales să fac orice altceva pentru altcineva, decât să pull my shit together și să fac pasul ăsta pe care mi-l doresc de mult.

Știu sigur că se poate și mai mult și mai bine, important e să vrei iar eu vreau ca în 2019 să mă uit mai mult la mine în ogradă și să mă bucur de orice mică reușită pe care o avem, atât separat, domnul soț și cu mine, cât și împreună. Mai vreau liniște, odihnă, timp pentru noi și pentru mine în special, conscvența aia de care mă tot plâng că-mi lipsește.

2018 a fost un an greu, deși poate Facebook-ul meu nu transmite asta și uneori nici eu, un an cu multe lecții, în toate domeniile și de toate părțile, un an în care am mai crescut o tură bună, frumos, împreună și un an cu momente de toate felurile, cu râs, cu plâns, cu zâmbete, cu țipete, cu supărări și bucurii.

Am făcut mulți pași înainte în 2018 și mi-am făcut curaj să fac lucruri pe care Alexandra din 2017 poate nu ar fi știut sau vrut să le facă.

Anul ăsta personal, am:

  • simțit că sunt mai puternică decât credeam
  • realizat, din nou, cât de norocoasă sunt pentru soțul care m-a ales și mă alege în continuare, în fiecare zi, indiferent de nebuniile pe care i le servesc
  • împlinit 3 ani de căsnicie și 30 de viață
  • avut parte de momente frumoase alături de familie și prieteni
  • fost la Cluj de multe ori, până am ajuns să îl cunosc pe Tudor, cel mai minunat fin și nepot
  • fost la Balvanyos și ne-a plăcut
  • fost în Turcia și ne-a plăcut și acolo
  • fost la Oslo cu cele mai dragi fete ale mele și am fost toastmaster la nunta uneia dintre ele – fascinant totul 🙂
  • avut o zi de naștere faină, cu anii ’90 și oameni dragi
  • călătorit mult și când am simțit
  • investit în noi și confortul nostru
  • aflat multe lucruri despre mine.

Profesional, sau mai puțin personal, am:

  • participat la organizarea a 10 întâlniri Business MoM Club și unei conferințe motivaționale M.A.M.A. pe care am și prezentat-o, onorabil vreau să cred, alături de Happy Moms.
  • participat la organizarea unui cros caritabil, a unei zile de împărțit zâmbete, a unui târg de Crăciun și încă niște campanii frumoase alături de Beard Brothers Brașov
  • participat la organizarea a 8 Knowledge Cafe-uri, un Innovation Day și un Christmas Party alături de dragile mele colege de birou
  • învățat multe lucruri la job, uneori the hard way
  • fost la un curs de copywriting cu care mă mândresc mult
  • fost finalistă la ediția de iarnă a SuperBlog
  • cunoscut oameni foarte faini care mi-au intrat la suflet, direct din online și care mă inspiră zi de zi
  • susținut o provocare de 100 de zile de recunoștință în grupul Business MoM Club
  • decis să duc blogul mai departe către un site și îmi propun să materializez asta în prima lună a lui 2019.

Aleg să închei anul cu multă recunoștință pentru tot ceea ce a adus, pentru cei care suntem datorită acestor 12 luni și cu mândrie pentru felul în care am reușit să depășim ce a fost de depășit și să realizăm niște lucruri pe care nici nu ni le propusesem cu voce tare.

La visuri și magie înainte pentru 2019, vă doresc tuturor!

Voi ce vă doriți pentru voi în anul noi? 🙂

Unici și superputernici

Am trăit o lungă perioadă de timp cu impresia că dacă mă port diferit în contexte diferite înseamnă că nu sunt autentică și ceva e în neregulă cu mine.

Simțeam că sunt într-un fel când sunt acasă, cu ai mei, că sunt altfel când sunt la școală și într-un cu totul alt fel când sunt cu prietenii mei și fiind în perioada adolescenței, când eram într-o căutare continuă a mea și a personalității mele, ajunsesem să cred că port niște măști și să încerc să le dau jos cât mai repede.

Am depus câteva eforturi până să îmi dau seama că nu e nimic greșit în a te adapta la fiecare situație în care te afli, ba chiar e ideal de multe ori să faci asta, păstrându-ți totuși integritatea și valorile.

M-am uitat mereu cu admirație la actori și m-am întrebat oare ei cum reușesc să își administreze toate măștile și cum își dau seama, după ani de jucat alte roluri în filme, care este de fapt esența lor și care sunt ei cei adevărați.

Tot cu admirație mă uit la mine, din când în când, în zilele mele bune și simt așa, că sunt unică și irepetabilă și nimeni nu mai e ca mine 🙂

Mă uitam la trailer-ul de la Spider-Man: Into the Spider-Verse, unde, personajul principal, Miles Morales, descoperă că este Spider-Man și ulterior are un șoc în momentul în care realizează că mai sunt și alții ca el, cu aceleași puteri, dar totuși diferiți:

Cred că exact așa suntem și noi, fiecare, deși ajungem să semănăm unii cu ceilalți, deși poate avem diferite similarități, deși uneori simțim că poate ceilalți ne copiază gesturile, cuvintele, noi rămânem cu acele diferențe, cu acele bucăți care sunt ale noastre proprii și unice.

Dacă m-aș trezi într-o dimineață cu puteri de Spider-Woman, mă întreb oare ce aș face cu ele și cum aș încerca să fac lumea mai bună și viața mai ușoară celor din jur.

Îmi place deja foarte mult să ajut oamenii, dar recunosc faptul că uneori mi-e frică să mă implic. Nu sunt omul care trece pe lângă oameni care evident au o problemă, fără să i se ridice un fir de păr, însă sunt situații în care nu am curajul să intervin.

Cred că aș profita de puterea asta ca să intervin în situațiile în care e nevoie într-adevăr de putere fizică și mai ales de posibilitatea de a mă impune în fața unor oameni care cel mai probabil în viața reală m-ar timora foarte tare.

Aș mai profita și de viteza și ușurința de deplasare pe care le aduce acest statut, pentru a putea ajunge cât mai repede și ușor la situațiile dificile în care e nevoie de ajutor din exterior.

Pentru că specificul activității mele presupune lucrul cu femei și copii, cel mai probabil mi-aș îndrepta atenția spre a ajuta în special în direcția asta, pentru că simt că de cele mai multe ori este mare nevoie.

Voi ce superputeri v-ați dori și cum le-ați folosi?

*Această postare este scrisă pentru proba a douăzeci și șasea a SuperBlog

Dimineți magice, târzii (P)*

Diminețile mele sunt magice, atunci când încep pe la prânz 😀

Mama îmi spune cam de când îmi aduc aminte că m-am născut obosită și la 11 luni 🙂 E așa, ca o legendă, faptul că mi-a fost lene inclusiv să vin pe lume, legendă pe care nu are nimeni cum să o contrazică.

Aparent, conform primelor estimări ale medicului, eu trebuia să mă nasc în luna mai, dar mi-am făcut maiestuoasa apariție de abia aproape de mijlocul lui iulie și încep să cred din ce în ce mai mult că de la povestea asta mi se trage și faptul că aș dormi una într-una și întârzii destul de des.

Îmi aduc aminte când locuiam cu Alina-fina și ne trezeam duminica la 2-3 și ai mei părinți nu înțelegeau de nicio culoare cum suntem capabile să dormim atât.

De când am mai crescut, sau îmbătrânit, cum vreți să îi spuneți, parcă nu mai reușesc să dorm atât de mult și sunt un pui mai matinală. Nu exagerat, dar nu m-am mai prins ora 2 în pat de ceva timp, eventual după o noapte lungă, sau în vreo duminică lipsită de program, la a doua tură de lenevit a zilei.

Revenind la diminețile magice, ele necesită câteva ingrediente ca să le pot declara reușite:

  • domnul soț – el e ingredientul principal al dimineților și recunosc că mă trezesc cu mai mare drag când e cu mine acasă și știu că îi pot pregăti cafeaua
  • cafeaua – v-am mai povestit că am început să beau cafea pentru că era cool și m-a prins, iar acum am zile când trag de o cafea aproape toată ziua la birou, să fiu constantă măcar într-o activitate
  • apă – am tot citit că apa plată pe stomacul gol face minuni din mai multe puncte de vedere, așa că încerc mereu să beau câte un pahar cu apă, înainte de orice altceva
  • liniște și timp – nu-mi plac diminețile pe fugă, adică așa cum sunt ele de luni până vineri 😀

Ceea ce lipsește cu desăvârșire de cele mai multe ori e micul dejun.

Am încercat tot felul de variante, însă cea mai la îndemână e cea în care nu mănânc nimic, deși nu e musai și cea mai sănătoasă dintre ele.

Cei de la Hurom m-au provocat să îmi imaginez o dimineață ideală și cum ar avea un storcător prin presare la rece, Hurom loc în ea. 

Anul trecut am renunțat la cam toate aparatele micuțe de prin casă înlocuindu-le cu un aparat multifuncțional care și toacă și fierbe și gătește la abur, am făcut în el și tocăniță și smoothie și sunt foarte mulțumită, mai ales la cât de mult gătesc eu 😀

Ce am realizat că nu știe să facă totuși, este să stoarcă fructe, prin urmare, un aparat care promite să ofere cu până la 6 ori mai multe vitamine, minerale și enzime în sucurile stoarse și presate la rece, cred că mi-ar fi de folos și ar putea fi impulsul ideal pentru a mă hrăni și cu altceva în afară de cafele dimineața.

Așadar, o dimineață magică de a mea ar primi un bonus de vitamine, ca să îmi facă ziua mai strălucitoare și pe mine totodată.

După trezirea fără ceas, așa în ritmul meu propriu și personal, cu extra lenevit, aș merge în bucătărie unde să dau drumul la espressor, să gătească un cappuccino numai bun de pozat și postat pe instagram 🙂

Până se gătește cafeaua, aș arunca în minunăția de Hurom HA-I One Stop câteva fructe și legume, cu inspirație din rețetele de pe site-ul Hurom, unde găsești mai multe variante de sucuri din care poți alege cu ușurință:

Fie că ai nevoie de un suc cu ceai verde și fructe, cu care să înlocuiești cafeaua, sau de unul numai bun pentru revitalizarea pielii, poți începe cu variantele de pe site, ca ulterior să mergi mai departe și să îți faci propriile combinații.

Sincer, la cafea nu aș reunța, pentru că îmi place mult tot ritualul care o înconjoară, dar să știu că îmi adun o parte din nutrienții necesari dintr-un suc delicios, făcut rapid, chiar acasă, cred ar aduce un plus de savoare dimineților mele.

Acum mă pregătesc de somnul la care visez de când m-am trezit, dar sunt curioasă, voi ce ritualuri matinale aveți? 🙂

*Această postare a fost scrisă pentru proba a douăzeci și cincea a SuperBlog

De ce-ul tău ce designer are?

Din seria lui „nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la…”, că tot e zi de centenar, eu una când mă gândesc la motivul pentru care fac tot ceea ce fac și ce aștept ca rezultat al acțiunilor mele, răspunsul nu e totdeauna foarte clar și răspicat.

Mă uitam la concertul Andrei, Tradițional și îmi dau seama foarte clar că motivul pentru care a ales să susțină un astfel de concert este cel de a duce mai departe moștenirea muzicii tradiționale și populare românești, pentru a o menține vie, într-o perioadă în care avem atât de mare nevoie să găsim motive să ne unim.

Totuși, mă consider cumva norocoasă pentru că simt că sunt din ce în ce mai aproape de găsirea acelui de ce, acea motivație intrinsecă, pe care o găsești când răscolești tare înăuntru și îți dai voie să asculți puiul ăla mai mic sau mai mare de intuiție care îți șoptește care e scopul tău în viață.

two person standing on gray tile paving

Și totuși, căutarea asta, la un moment dat poate deveni copleșitoare, dacă nu avem parte de puțină ghidare din partea persoanelor potrivite, care să îți deseneze o hartă cu punctele cheie în care să te oprești și să cauți comori, acolo, în tine, nu altundeva.

Am auzit pentru prima dată o explicație mai detaliată a acestui de ce în bine cunoscutul discurs al lui Simon Sinek, Start with why – how great leaders inspire action și mi s-a părut fascinant.

Mă gândesc de ceva timp la cum îmi doresc să arate viitorul meu, ce îmi doresc să fac, cum aș putea face asta cât mai bine și idei sunt multe, dar de fiecare dată se întorc câteva lucruri și devin o constantă tot mai clară.

woman in black long-sleeved top in front of green leafed tree

Am făcut la un moment dat un exercițiu interesant la un curs de branding cu Dana Lupșa pentru a vedea care sunt calitățile și abilitățile pe care le văd ceilalți la mine și a reieșit capacitatea mea de a interacționa cu ușurință cu oamenii, de a-i ajuta să se dezvolte, plus atenția la detalii și abilitățile organizatorice.

E un rezultat minunat și foarte util și ai putea spune că de aici poți contura cu ușurință o strategie pentru conceperea și promovarea unui business.

De aici însă, dacă adaugi și o pictătură de nesiguranță cu comoditate, așa cum am eu, poți reuși să te împiedici de ea și să te blochezi, întrebându-te de ce ar alege cineva să lucreze cu tine, în loc de a alege pe altcineva, cu mai multă experiență, mai multe calificări și diverse alte cele, mai… decât orice ai putea face tu.

Am gândit lucrurile pe toate părțile până m-am blocat din nou, de acel de ce.

Vorbisem deja cu Cristina Oțel despre workshopul de Life design pe care urmează să îl susțină la Brașov și căutam cumva să pun pe umerii altcuiva responsabilitatea găsirii răspunsului pentru mine cu privire la motivul pentru care îmi doresc să fac saltul ăsta către a mă bucura de talentele pe care le-am primit.

Știam din descrierea evenimentului ce subiecte se vor atinge și mi-era clar din ele că vor ajuta în procesul de răscolit:

Credințe limitative – A cui e viața pe care o trăiești?
• Inventar la minut – Unde te afli acum?
• Valori personale și evoluție.
• De ce-ul tău e un far, nu o destinație bătută în cuie.
• Cum te poate ajuta design thinking în crearea celui mai important proiect al tău?
• Portret de designer – Abilitățile de care ai nevoie.
• Tu decizi cum continuă povestea ta de acum încolo.

I-am scris Cristinei într-o seară foarte direct, întrebând dacă workshoul va reuși să îmi aducă niște claritate și să mă ghideze puțin în direcția corectă, pentru a îmi găsi răspunsurile la întrebări. Da! mi-a răspuns la fel de direct.

Îmi câștigase încrederea de ceva timp, prin articolele pe care le-am citit când am descoperit-o, apoi prin felul ei cald și profesionist de a fi, pe care l-am remarcat încă de la prima întâlnire în offline.

În momentul în care mi-a adresat trei întrebări care să vină ca un preview al workshop-ului din 15 decembrie și ele au declanșsat un nod în gât și niște răscoliri care mi-au adus niște răspunsuri foarte clare, nivelul de încredere și admirație față de omul din spatele tastelor, a reușit să mai sară vreo câteva nivele. Nici nu am fost în stare să îi mai răspund. Mi-am răspuns doar mie și mi-a fost de ajuns.

Sunt sigură că până la sfârșitul anului voi reuși să găsesc răspunsul la toate întrebările pe care le mai am ne-răspunse și să dau curs unui impuls pe care îl am de ceva timp și că workshop-ul Cristinei va avea un aport destul de puternic.

Vă mai zic doar că mai sunt două zile de preț early bird și că e pentru voi dacă:

• vreți să trăiți conștient și aliniat cu valorile voastre
• vă aflați în fața unei decizii privind cariera și nu știți încotro să o luați
• simțiți că aveți nevoie de o schimbare în viață, dar nu știți care e ea.

Ne vedem acolo? 🙂

Cum uneori hainele dau tonul sau totul :)

Vă aduceți aminte perioada mIRC-ului? Da, da, toate discuțiile alea cu asl pls și Internet Cafe-uri, cu nick name-uri din cele mai creative și întâlniri care mai de care mai interesante.

Cred că alea au fost cam singurele prime întâlniri oficiale la care am participat, sau uneori n-am mai participat, pentru că ajungeam la fața locului și realitatea nu semăna deloc cu personajul minunat conturat în discuțiile interminabile din online, așa că mă întorceam frumos cu spatele și îmi vedeam de drum, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu de alta, dar aveam un nick name pe măsură, ceva cu vipera something something, care-mi permitea să fac astfel de lucruri 😀

Altfel, majoritatea flirturilor sau relațiilor mele au pornit din prietenii, sau ne cunoșteam deja din diferite contexte, iar cum conceptul de primă întâlnire nu e foarte răspândit la noi în țară, sau cel de dating în general, n-am prea avut ocazia de a mă găti expres pentru a impresiona la un astfel de eveniment 🙂

Îmi aduc aminte totuși un moment alături de domnul soț, care a fost unul de cotitură pentru relația noastră și la care amândoi am insistat să facem o impresie bună prin felul în care arătam.

Ne reîntâlnisem de ceva timp, știam amândoi că scânteia dintre noi încă există, însă proaspăt ieșiți din alte relații, ne era greu să ne decidem că ne dorim să ne implicăm 100% în ceva nou, să o luăm de la zero și să facem să iasă bine ceva ce prima oară nu chiar ieșise.

Am aflat mult mai târziu că el venise hotărât să pună punct și că se îmbrăcase frumos și se aranjase cât să înțeleg eu cât mai bine ce pierd 😀

Oricât de mult am spune că nu haina îl face pe om și că nu e vorba de aparențe, primele secunde în care vedem pe cineva sunt cele care ne ajută să ne formăm o părere și să dea tonul întâlnirii. Simțisem cumva, din ținuta și postura lui că au fost alese cu un scop, fără să atragă atenția și să epateze, dar cât să mă impresioneze.

Avea o cămașă neagră, tip tunică, o pereche de pantaloni de in crem, cu bretelele lăsate și o pereche de loafers asortați. Freza făcută la milimetru, parfumat și foarte serios. Ce-mi puteam dori mai mult decât să îl conving că merită să ne dăm o șansă când arăta așa și mirosea atââât de bine? 

Am reușit să-l conving și eram sigură că rochia mea lungă și vaporoasă cu sandalele cu talpă înaltă au avut un rol semnificativ în decizia lui. Aparent, nu au avut și mi-a spus mai târziu că respectiva rochie nu îi place absolut deloc 😀

Dacă mă gândesc cum l-aș impresiona acum, dacă ar fi să ieșim la o întâlnire așa, ca în filmele americane, cred că, după 5 ani de relație, aș reconfigura puțin traseul, când vine vorba de ținuta pe care aș aborda-o.

Mi-ar plăcea să văd cum îi strălucesc ochii în momentul în care mă prezint în fața lui, pregătită de o ieșire minunată în doi 🙂

Recunosc că sunt mai mult comodă decât elegantă, dar sunt momente în care îmi place să go the extra mile și să se vadă că mi-am dat într-adevăr silința să arăt într-un anumit fel.

Îmi place să se vadă diferența între felul în care arăt în fiecare zi la birou, de exemplu și felul în care mă aranjez și pregătesc pentru evenimente.

Aș merge către o rochie elegantă, feminină, în care să mă simt comod, care să mă reprezinte și să se așeze bine. Verde, cu mâneci și de voal sună ca ceva ideal:

Cred că aș asorta-o cu o pereche de pantofi cu toc vișinii:

Aș adăuga un machiaj discret și un parfum drăguț, ca să fie pachetul complet 🙂

Pe domnul soț l-aș lăsa să își aleagă ținuta, nu de alta, dar are un grad ceva mai ridicat de stil decât mine, de multe ori 🙂 Sunt convinsă că va arăta impecabil și va fi frumușel foc, oricum ar alege să se îmbrace.

Acum că am făcut cumva planul legat de ținută, care îmi dă de fel bătăi de cap și uneori se încheie cu mine plângând și spunând că nu mai merg nicăieri, parcă l-aș întreba pe domnul soț dacă vrea să-l scot la un date 😀

Dacă mă vedeți curând prin oraș într-o ținută din asta fancy și vă întrebați cu ce ocazie m-am gătit așa, să știți că e pentru soțul meu și că am ieșit la date 🙂

Voi cum vă impresionați jumătatea mai bună prin ținută? 🙂

*Această postare a fost scrisă pentru proba a douăzeci și patra a SuperBlog

De Crăciun fii mai bun și ține-o așa tot anul :)

Îmi povesteau ai mei cum am reușit să anunț mare parte dintre copiii din cercul meu de prieteni de când eram mică de faptul că Moș Crăciun nu e chiar ce credeau ei că e.

E o amintire pe care am ascuns-o undeva într-un colț, să evit sentimentul de vinovăție legat de faptul că am reușit să alterez spiritul Crăciunului pentru câțiva copii.

Nu-mi amintesc sigur nici cum am aflat că nu există Moșul, dar știu sigur că în fiecare an aveam grijă să facem în continuare bradul cu multă atenție, împreună cu tata și cadourile ajungeau sub pom cu mare grijă, când destinatarul lor nu era pe fază.

Pentru mine spiritul Crăciunului era reprezentat de făcutul bradului, de cadouri și de masa tradițională cu salată boeuf și alte bunătățuri.

Pe măsură ce am crescut, am început să simt că spritul ăsta nu este doar despre mine, familia și prietenii mei, nici despre cadouri și nici despre brad, măcar.

Cred că în liceu am interacționat prima dată cu ideea de a îi ajuta pe cei mai puțin norocoși decât mine, la care Moșul, sub orice formă a lui, nu prea ajungea, nici pentru că erau prea departe, nici pentru că nu fuseseră cuminți.

Am început să observ cum oamenii simt nevoia de a dărui mai mult în perioada sărbătorilor, cum apar tot felul de inițiative și strângeri de fonduri, evenimente caritabile, astfel încât la cei la care Moșul nu ajunge să ajungă oamenii faini, să le facă bucurii și să le aducă zâmbete.

Fac voluntariat de aproape trei ani și cu ambele asociații, atât cu Happy Moms, cât și cu Beard Brothers organizăm astfel de evenimente caritabile cu specific de Crăciun și ne bucurăm de implicarea celor din jur.

Cu Happy Moms vom avea o petrecere caritabilă, Charity party – Winter fairytale, pe 7 decembrie, prin care vom strânge bani pentru educație antreprenorială atât pentru tineri cât și pentru cei mai mici cât și o tabără pentru copii cu rezutlate bune ce provin din familii defavorizate.

Cu Beard Brothers organizăm un târg de Crăciun, Winter Charity Fair, pe 22 și 23 decembrie, unde parte din vânzări vor merge către copii din medii defavorizate pentru a-i ajuta să își continue studiile.

Totuși un ONG nu se poate susține și nu își poate susține cauzele doar din donațiile primite de Crăciun, iar beneficiarii nu au nevoie de donații doar de sărbători, deși sunt foarte binevenite.

Am participat anul ăsta la o discuție pe tema fundraising și crowdfunding cu specialiști în domeniu pentru a învăța și înțelege mai bine cum putem ajunge să strângem fonduri tot timpul anului, nu doar în preajma sărbătorilor de Crăciun sau de Paște.

Una dintre variantele ușoare, atât pentru asociații cât și pentru cei care donează este varianta de donații online, care se pot face inclusiv recurent, fără a avea grija de a ne reaminti constant că avem de făcut o donație. Sumele pot fi mici, astfel încât să nu simțim musai o gaură în buget, iar pentru ONG-uri, faptul că au o sursă de venit constant este minunat.

Totuși, multă lume se sperie de ceea ce presupun astfel de donații, pornind de la comisioanele de la fiecare tranzacție, la siguranța transferului, la faptul că nu știu destule lucruri despre cauza pentru care donează și că cei 5 lei pe care vor să îi doneze pe lună nu vor face nicio diferență pentru asociație, așa că mai bine nu donează.

Gândiți-vă, totuși, că 5 lei veniți de la 10 de persoane reprezintă 50 de lei care pot fi foarte utili pentru cauza aleasă și uneori pot face diferența în succesului unui proiect.

Am descoperit de curând că nu sunt singura care se gândește că bine putem face tot timpul anului și că cei de la BCR au o inițiativă foarte frumoasă care se numește Bursa Binelui , mai exact o platformă pe care organizațiile își pot înscrie proiectele și pot găsi atât donatori, cât și voluntari pentru proiectele lor.

Dacă vrei să donezi, avantajul cel mai mare este că nu sunt comisioane, indiferent la ce bancă ai contul din care faci transferul sau cât de mică sau mare e suma pe care vrei să o donezi. Poți dona oricât de la 5 lei la 1000 de lei.

Ce mai poți face în afară de a dona?

Poți să devii voluntar în cadrul unuia dintre proiectele cu care rezonezi sau mai poți să devii susținător al cauzei, adică să ajuți la promovarea ei pentru a ajunge la cât mai multă lume și a reuși să adune cât mai multe fonduri.

Ce mi se mai pare foarte fain este indicele de fapte bune pe care cei de la BCR îl calculează în funcție de activitatea de pe site și care este actualizat la zi, în funcție de numărul de voluntari înscriși, de donații făcute, de distribuiri și de proiecte.

Eu una am început deja să mă gândesc care din proiectele pe care le avem în lucru ar putea fi urcate în platformă, ce proiecte existente aș putea să suțin și cum aș putea să îi ajut și pe alții.

Voi cum și când faceți bine? 🙂

*Această postare a fost scrisă pentru proba a douăzeci și treia a SuperBlog.

Visuri pornite din seriale care pot deveni reale (P)*

Mi-au plăcut filmele de când îmi aduc aminte de televizor.

Îmi aduc aminte cu drag de Dallas cu ale ei doamne frumoase Pam și Sue Ellen sau de Beverly Hills unde mă fascina bad boy-ul Dylan dar mi se părea interesant și Brandon.

A urmat apoi Sunset Beach, numărul infinit de episoade din Tânăr și neliniștit, Salvați de clopoțel și muuulte alte seriale pe care le urmăream, uneori la vecinele bunicii, apoi la noi acasă.

Toate poveștile de dragoste americane cu drame și final fericit mi-au create niște standarde și așteptări de la viață care nu s-au aliniat de fiecare dată cu realitatea și în același timp, niște visuri de a ajunge să vizitez la un moment dat tărâmurile care mi-au fascinat și marcat copilăria.

M-am angajat în anul întăi de facultate și toate vacanțele mele de vară au fost vacanțe lucrătoare. Pentru că eram atât de pasionată de ceea ce făceam, am omis să dau atenție unor oportunități precum diferite burse sau programe care m-ar fi ajutat să călătoresc și să cunosc lumea ceva mai mult decât am reușit să o fac până acum.

N-aș putea spune că regret în vreun fel alegerile făcute și pornind de la ideea că suntem suma experiențelor noastre, sunt convinsă că poate nu aș fi scris acum, aici, articolul ăsta, dacă aș fi făcut alte alegeri în anumite momente.

Totuși, mă gândesc cum m-ar fi influențat o experiență de Work and Travel. 

Cred că în primul rând m-ar fi scos foarte mult din zona de confort. Sunt o persoană comodă, iar cu lenea, prințesismele și pisicismele mele, cred că mi-ar fi fost un pic dificil să mă adaptez, în ciuda faptului că sunt o persoană prea sociabilă după cum mi se spunea la un moment dat.

Asta cu ieșirea din zona de confort nu e deloc un lucru rău și de cele mai multe ori generează un imbold spre schimbări pozitive și dezvoltare personală.

Dacă ar fi să mă întorc în timp, în vremea facultății și să aleg să îmi petrec vacanța cu Work and Travel, aș merge cel mai probabil la New York 🙂 Cred că e foarte clar că unul dintre principalele motive ar fi unul dintre serialele mele preferate, Sex and the City, pe care îl urmăream pe furiș când a apărut prima oară în România, nu de alta, dar eram prea mică pentru bulina cu 15 🙂

Încă o variantă care mi-ar face cu ochiul, din prisma vieții foarte animate pe care mi-o imaginez acolo, ar fi Las Vegas. Deși probabil ar ajunge să mă obosească după un timp, e cu siguranță un loc în care ai ocazia să vezi și să cunoști atât de multe feluri de oameni încât nu poate fi altfel decât interesant.

Mă uitam, de curiozitate, pe site-ul celor de la CND Turism, mai pe larg spus Ce ne dorim Turism, să încerc să îmi dau seama ce fel de job mi s-a potrivi, dacă aș mai avea sub 30 de ani și aș fi încă studentă la zi 🙂

Opțiuni sunt multe și cred că există câte una potrivită pentru fiecare dintre noi, de la restaurante, la hoteluri, la diferite cluburi, iar pe mine m-aș vedea cel mai sigur la front desk, unde aș face ce știu mai bine, aș avea ocazia să interacționez cu oamenii, să primesc feedback-ul lor și să încerc să îi ajut să aibă o experiență plăcută.

O altă de variantă care mi-ar plăcea și cred că mi s-ar potrivi ar fi cea de concierge. În primul rând pentru că sună fancy 😀 În al doilea rând pentru că e un concept interesant. Un concierge este cel care se asigură că oaspeții hotelului sau complexului au parte de un sejur cât mai plăcut.

Genul de om care reușește să rezolve orice situație dificilă pe care cei cazați o pot întâmpina, de la imposibilitatea de a găsi un taxi, la recomandări de restaurante în zonă, la bilete la spectacole, tururi ale orașului și multe alte minuni sau miracole.

La cât de mult îmi place mie să ajut, să mă implic și să fac oamenii fericiți, e clar jobul ideal 🙂

Când vine vorba de avantaje Work and Travel, ele se pot găsi cu ușurință și aș enumera doar câteva:

  • Experiența visului american pe care ne-o dorim cu toții, la un moment dat în viață 🙂
  • Oportunitatea de a interacționa cu o cultură diferită de a noastră
  • Șansa de a exersa limba engleză cu vorbitori nativi
  • Experiență de lucru acumulată încă din timpul facultății
  • Ocazia de a vizita o țară îndepărtată și plină de locuri interesante

Sunt cu siguranță multe alte motive care ar putea încuraja studenții să aleagă să aplice pentru un astfel de program, iar ele diferă de la persoană la persoană.

Ce știu sigur e că dacă aș avea o baghetă magică cu care să mă pot întoarce în timp, aș da o șansă unei astfel de experiențe și m-aș bucura de ea, cu tot ce aduce la pachet 🙂

*Acest articol a fost scris pentru proba a șaptesprezecea a SuperBlog

Zâmbete colorate din spatele unor halate

Cu toate pisicismele și sensibilitățile mele, din fericire, nu îmi amintesc să fi fost un copil bolnăvicios.

Am câteva amintiri legate de operația de polipi și de o otită care m-au marcat un pic, în rest, chestii minore, nici măcar de boli ale copilăriei nu am avut parte.

Însă impresia pe care mi-au lăsat-o spitalele, de fiecare dată, indiferent că am mers acolo ca pacient sau ca vizitator, a fost de un loc care nu inspiră neapărat căldura de care au nevoie cei care merg acolo.

Eu sunt dintre cazurile fericite, al oamenilor care, cel puțin până anul ăsta, nu și-au petrecut mai mult de câteva ore într-un spital și nu au fost nevoiți să se adapteze la condițiile pe care în special spitalele de stat le oferă.

Anul ăsta am avut  ocazia de a observa, la un interval de o săptămână condițiile dintr-un spital privat și unul de stat. Deși nu am niciun dubiu în ceea ce privește profesionalismul personalului din ambele locuri, recunosc faptul că sunt câteva aspecte care au influențat părerea mea despre condițiile respective.

Trecând peste felul în care arată saloanele, dotările din ele, mâncarea oferită și alte puncte sensibile pe care le cunoaștem cu toții, un impact pozitiv cred că au avut-o inclusiv uniformele personalului.

În momentul în care te gândești la halate medicale, poate că imaginația ta nu zburdă și te limitezi la ideea de halate albe, clasice, care inspiră ideea de curățenie, însă cred că atât timp cât se poate aduce o pată de culoare prin îmbrăcăminte, în viața pacienților, de ce să nu se întâmple asta?

Dacă într-adevăr, pot spune că uniformele din spitalul privat m-au inspirat mai mult, faptul că am văzut bluze medicale cu imprimeuri, la pachete cu zâmbete parcă m-au ajutat să trec mai ușor peste faptul că eram nevoita să fiu acolo.

Dacă mă gândesc mai departe, cred că cel mai tare m-au încântat uniformele dintr-un cabinet stomatologic care mi-e drag tare, cu o doamnă „doctoresă” care ne-a ajutat și pe mine și pe domnul soț să trecem de frica de dentist, iar pe lângă atitudinea ei deschisă și jucăușă, adaugă uniformele pe care asortează foarte frumos cu felul ei de a fi dar și cu culorile aprinse și vesele din cabinete.

Nu știu din ce magazin online de costume medicale și echipamente de lucru își achiziționează hainele și accesoriile, dar când văd că și mănușile de unică folosință sunt asortate la toate celelalte elemente din cabinet, mă gândesc că doar un profesionist și un om foarte pasionat poate fi atât de atent la detalii.

Cred că absolut toate elementele din interacțiunea personalului medical cu pacienții fac diferența, în special pentru persoane ca mine, care dau importanță lucrurilor mici și cărora orice strop suplimentar de culoare poate să le facă ziua să sclipească.

Nici nu vreau să îmi imaginez cât de tare m-ar bucura să văd o bluză cu pisicuțe purtată de medicul ortodont care îmi va pune cel mai probabil un aparat dentar în viitorul nu foarte îndepărtat 🙂

Sunt sigură că fiecare dintre noi a avut o experiență diferită când vine vorba de medici, de orice fel ar fi ei și că am simțit, după interacțiune că sunt lucruri care s-ar fi putut face mai bine.

Probabil că o să spuneți că îmbrăcămintea este chiar ultima problemă pe care o avem în sistemul medical, că avem probleme mult mai grave de rezolvat și sunt absolut de acord, însă cu siguranță și aici avem loc de îmbunătățiri.

 

*Această postare a fost scrisă pentru proba a șaisprezecea a SuperBlog.

Paște călător, în ritmuri japoneze? Accept! (P)*

Ce faci acolo? 

Visez…

Ce visezi?

Mă uitam iar la oferte de excursii pentru la anul.

De când faci asta?

De câțiva ani… Ah, acum? De câteva ore, mă tot uit și mă tot gândesc încotro să o apucăm.

După articolul trecut despre călătorii, am rămas cu gândul la Asia și la magia ei și parcă atracția tot mai mare este dată de fascinanta Japonie. Japonia 2019 e printre cele mai dese căutări ale mele 🙂

Cu cât mă uit mai mult, cu cât mi se pare mai atrăgătoare țara asta. De la aglomerația din orașele mari, la liniștea din zonele cu încărcătură spirituală, totul pare să se lege într-un mod unic.

Dacă ne gândim că în al doilea război mondial țara a fost foarte aproape de anihilare, e fabulos cum a reușit să se redreseze și să devină o mare putere economică.

O țară unde aproape totul este automatizat, rata de alfabetizare este, da, de un perfect 100%, unde există o rată foarte mică a criminalității și un oraș considerat ca fiind cel mai sănătos din lume, cu peste 450 de locuitori mai în vârstă de 100 de ani, trebuie să fie cel puțin interesant să o vizitezi, cunoști și mai ales să o înțelegi.

Japonia cu Exact Travel Club

Cred că sunt atât de multe lucruri de văzut și de făcut aici încât nici prietenul Google nu  este destul de încredere astfel încât să mergi doar pe recomandările găsite online.

Printre căutările mele îndelungi am dat peste tot felul de oferte și vacanțe și câteva variante de circuit în Japonia cu Exact Travel Club.

Faptul că ești permanent însoțit de un ghid cu experiență și vaste cunoștințe în ceea ce privește cultura și istoria locului cred că e un real ajutor.

Dacă în țări europene poate e mai ușor să te descurci singur pentru că există destul de multe similarități cu țara și cultura noastră, când vine vorba de tărâmuri îndepărate, care sunt atât de diferite de noi și felul nostru de a fi, e mai bine să ai pe cineva care îți poate spune exact ce poți și ce nu poți să faci odată ajuns la destinație.

Anul viitor am avea chiar ocazia de a asista la un moment magic și la unul istoric, în aceeași perioadă, totul în apropierea Paștelui.

Mă refer aici la sakura, ca fiind momentul magic, adică la înflorirea cireșilor, moment pe care pot doar să mi-l imaginez ca fiind de o frumusețe rară. Mi-e clar că dacă vom vrea să mergem în perioada asta va trebui să ne decidem cât mai repede pentru că este cea mai aglomerată perioadă din Japonia iar toate croazierele și excursiile se vând ca pâinea caldă.

Momentul istoric va avea loc în aprilie, deci o sincronizare numai bună cu sakura, putem spera. Spun asta pentru că, așa cum putem vedea cu ușurință în ultima perioadă, natura e foarte imprevizibilă, iar înflorirea cireșilor nu se știe niciodată cu exactitate când începe, cât durează și când se termină.

Da, momentul istoric, ziceam… E vorba de schimbarea dinastiei care se află la conducerea Japoniei. Aparent, actualul împărat, Akihito, va abdica, iar asta nu s-a mai întâmplat de 200 de ani. Odată cu abdicarea sa, se încheie dinastia Heisei, iar numele noii dinastii va fi aflat după încoronarea noului împărat, moștenitorul său, Naruhito.

Ce mi se pare foarte interesant e că odată cu schimbarea dinastiei, Japonia își va schimba și calendarul.

Dacă trecem peste drumul foarte lung și ne bucurăm de un ghid crescut în Țara Soarelui Răsare, avem cu siguranță ocazia de a ne bucura de povești inedite despre destinația noastră.

Primele zile petrecute la Tokyo par să îmbine foarte frumos diverse activități, de la panorama muntelui Fiji, la o plimbare pe lacul Ashi, plus o urcare cu o telecabină veche de 300 de ani pe vulcanul Hakone, dacă acesta e liniștit, bineînțeles și apoi SPA cu ape termale.

O zi întreagă de plimbare prin orașul plin de viteză pare să echilibreze ziua relaxantă de dinainte.

Tot în același oraș regăsim o zonă care face apel la o latură mai spirituală a vizitatorilor și anume Palatul Imperial, apoi Asakusa, cu templul Senso-ji dar și cu Nakamise, zona comercială.

Kamakura e următorul loc din itinerariu, un centru spiritual, numai bun pentru relaxare, fiind prima capitală medievală a Japoniei, unde se află Kamakura Daibutsu, o statuie a lui Budha din 1252.

O cină cu preparate tradiționale în vechiul cartier al gheișelor pare o alegere perfectă pentru prima seară din Kyoto.

În Kyoto ne așteaptă temple precum Byodo-in, Todaiji și palatul Nijo-jo. Toate au o mare încărcătură istorică pe care ghidul o poate scoate la iveală cu povești savuroase.

Schimbăm registrul cu o călătorie la Hiroshima, simbol al păcii, unde ajungem cu trenul Shinkansen care parcurge 305 kilometri în o oră și patru zeci de minute.

Insula Miyajima e în apropiere și e considerată unul dintre cele mai frumoase locuri din Japonia.

Odată cu întoarcerea la Tokyo ai inclusiv ocazia de a te plimba prin oraș pe cont propriu, pentru ca în prima zi a noii dinastii să ne putem bucura de atmosfera de sărbătoare care va cuprinde orașul.

Cred că nici nu îți dai seama când trec zilele când ești constant ghidat printre asemenea frumuseți.

Alexandra?!

Sayonara!

Poftim? Te întrebasem când vreți să plecați în Japonia…

Ah și nu ți-am răspuns?

Nu! Te-ai lipit acolo de monitor și n-ai mai zis nimic.

Iartă-mă! La anul în aprilie! Tocmai am luat biletele 🙂

Serios? Ce rapidă ești! Ce te-a convins?

Povestea! Povestea și pozele de pe site m-au convins. Glumesc! Nu le-am luat încă, dar sunt taaaare aproape! 😀

Să-mi dai și mie link-ul să văd!

 

*Această postare a fost scrisă pentru proba a cincisprezecea a SuperBlog.