Sfârșit de martie. Ajunsesem ca niciodată mai devreme la un workshop de digital marketing pe care îl organizasem.
Și ce mai faci? Sunt convisă că bine, că pe Facebook așa pare! îmi zice o prietenă cu care nu mai vorbisem de câteva luni bune.
Da… Am răspuns, am zâmbit și am înghițit nodul din gât.
Scriu povestea asta pentru a vă încuraja să credeți că și cele mai grele momente trec dacă vă dați voie să le trăiți și că fiecare are o poveste pe care voi poate nu o știți, care v-ar ajuta să îl înțelegeți mai bine. Nu mă plâng, nu mă laud 🙂
2018 începuse cum nu se putea mai bine. Aflasem de sarcină la finalul lui decembrie și se lega perfect cu tot ceea ce visam pentru noul an.
Imediat ce am aflat am renunțat la planul de a face o mică schimbare de poziție la birou pentru a nu încurca pe nimeni, visam la cum o să am timp, deși toată lumea zice că nu mai ai timp, să mă dezvolt, să îmi dau seama cum vreau să arate viitorul nostru, să am parte de click-ul pe care îl văd la toate mamele cu care lucrez.
Visul a durat primele trei zile din noul an, până la primul control, când am aflat, împreună, că nu mai e nimic acolo, decât un săculeț gol. Am plâns, am sperat că totuși nu e așa și apoi m-am împăcat cumva cu situația și cu faptul că poate nu a fost momentul potrivit pentru noi.
O săptămână mai târziu am simțit că ceva nu e ok, am pus-o pe seama stresului, supărării, hormonilor, vremii și a tot ce se mai putea, dar totuși…
Corpul meu mi-a confirmat din nou că e bine să-l ascult, că știe el ce spune și am ajuns de urgență la spital. Long story short, era vorba de o extrauterină și de o operație iminentă.
Da, dorința mea de a avea gemeni fusese foarte aproape de a se îndeplini, însă nu a fost să fie.
În luna de concediu medical de după intervenție am avut parte de multe. În primul rând, de mult suport și răbdare din partea domnului soț, care a fost acolo, lângă mine continuu și cu ajutorul căruia am reușit să trec mai ușor prin perioada asta.
Știu sigur că nu doar la mine a durut, că nu a fost vorba doar de durerea fizică pe care am simțit-o, ci că pe amândoi ne-a durut sufletul. Și mai știu că e normal să simți tot ce am simțit.
Am avut parte o familie mare care, din fericire, m-a lăsat să simt momentul așa cum am considerat, fără să mă certe dacă am plâns, sau dacă nu am fost în cea mai bună stare.
Am avut parte și de prieteni care mi-au fost alături, de persoane care m-au ajutat să înțeleg că nu am greșit cu nimic, că nu am motive să mă învinovățesc, nici pe mine, nici pe alții.
Statistic vorbind, undeva la 15% dintre sarcini se pierd fără a se putea descoperi un motiv pentru care s-a întâmplat asta.
Totuși am făcut-o… M-am învinovățit și m-am gândit că poate am făcut ceva greșit, că poate trebuia să fac ceva și nu am făcut, că am prea multe kilograme, că nu dorm destul, că nu am citit destul, că fac prea multe lucruri, că nu am destulă grijă de mine…
După ce am trecut de faza asta, mi-am făcut un obiectiv din a mă asigura că se va întâmpla din nou cât mai curând, ceea ce nu a generat decât frustrări lună de lună.
De abia acum, la aproape un an distanță, pot spune că sunt cumva împăcată cu felul în care au decurs lucrurile și cu faptul că nu am cum să forțez nimic, toate își au rândul lor. Nodul în gât mai e acolo, dar mai puțin accentuat.
Un alt obiectiv pe care mi l-am setat în 2018 a fost să am mai multă grijă de mine și să mă concentrez mai mult pe obiectivele mele personale, decât pe alții.
Primul pas a fost renunțarea la TEDx Brașov Women. Am organizat două evenimente frumoase, care mi-au adus mulți oameni valoroși în preajmă, însă nivelul de stres pus în balanță cu aprecierea și motivația m-a dus la această decizie.
Apoi m-am înscris la un curs intensiv de copywriting cu Pera Novacovici și cu Daniel Zărnescu, o tabără de 4 zile, cu multe revelații, de la faptul că nu scriu chiar așa rău pe cât cred uneori, la faptul că mi-e foarte greu să îmi dau eu mie suficientă încredere, validare și valoare.
Am fost mai vocală în 2018. Pentru cei care mă cunosc, poate fi puțin surprinzător, pentru că sunt o persoană care își găsește cu ușurință subiecte de discuție în majoritatea contextelor în care e cazul și care în unele situații vorbește chiar mai mult decât e cazul 🙂
I’m a people pleaser și sunt conștientă că deși uneori e drăguț să ajut pe toată lumea, de multe ori faptul că încerc să le fac celor din jur pe plac, nu-mi prea place mie.
Asta vine dintr-o lipsă de încredere în sine de care cred că sufăr cam de când mă știu. N-ai zice, poate, pentru că uneori reușesc să o disimulez destul de bine, în special prin faptul că vorbesc mult. Dar da, încerc să le fac pe plac altora în speranța că o să mă aprecieze, complimenteze, valideze și atunci ajung să îmi cer iertare des și uneori inutil, să mă afecteze foarte tare când ceilalți sunt supărați pe mine, să nu refuz când mi se cere ceva și altele.
Ei, anul ăsta am început să mă vindec încet încet și să devin mai asertivă, mi-ar plăcea să spun, în special pentru că e un cuvânt cu al cărui sens m-am luptat o perioadă lungă.
Am început să:
- fiu mai directă – nu îmi iese de fiecare dată, nu îmi aleg mereu cele mai bune momente, dar încerc 🙂
- îmi recunosc și exprim sincer sentimentele – mi se părea aiurea să spun că mă frustrează o situație, sau mă întristează, să caut rădăcina reacțiilor pe care le am și mai ales să o explic cuiva – acum îmi dau silința să fac asta.
- spun nu – sunt oameni, situații, lucruri, cu care nu rezonez, oricât de mult aș încerca și oricât de frumoasă ar părea oportunitatea pe care mi-o oferă – acum refuz politicos.
- accept conflictele – am fugit mereu de certuri, probabil pentru că am asistat la prea multe și am preferat să nu am parte și eu de ele – acum încerc să le iau așa cum vin și să înțeleg că uneori chiar ajută la detensionarea unor situații.
- sap pe dinăuntru – e ușor să spui că ăsta ești și cei din jur trebuie să te accepte așa cum ești pentru că nu te poți schimba – mi-a plăcut mereu mult psihologia și a început de curând să îmi placă și autoanaliza, să caut prin cratere demult uitate motivul pentru care mă deranjează când aud pe cineva zicând Lasă că fac eu.
- mă gândesc mai mult la ce pot face pentru mine – deși uneori cei din familia mea îmi spun că sunt egoistă, mie mi se pare, câteodată, că aș putea fi chiar mai ceva 🙂 – acum două luni am plătit avansul pentru transformarea blogului într-un site în toată regula iar motivul pentru care încă nu s-a concretizat e simplul fapt că m-am blocat la nume și am ales să fac orice altceva pentru altcineva, decât să pull my shit together și să fac pasul ăsta pe care mi-l doresc de mult.
Știu sigur că se poate și mai mult și mai bine, important e să vrei iar eu vreau ca în 2019 să mă uit mai mult la mine în ogradă și să mă bucur de orice mică reușită pe care o avem, atât separat, domnul soț și cu mine, cât și împreună. Mai vreau liniște, odihnă, timp pentru noi și pentru mine în special, conscvența aia de care mă tot plâng că-mi lipsește.
2018 a fost un an greu, deși poate Facebook-ul meu nu transmite asta și uneori nici eu, un an cu multe lecții, în toate domeniile și de toate părțile, un an în care am mai crescut o tură bună, frumos, împreună și un an cu momente de toate felurile, cu râs, cu plâns, cu zâmbete, cu țipete, cu supărări și bucurii.
Am făcut mulți pași înainte în 2018 și mi-am făcut curaj să fac lucruri pe care Alexandra din 2017 poate nu ar fi știut sau vrut să le facă.
Anul ăsta personal, am:
- simțit că sunt mai puternică decât credeam
- realizat, din nou, cât de norocoasă sunt pentru soțul care m-a ales și mă alege în continuare, în fiecare zi, indiferent de nebuniile pe care i le servesc
- împlinit 3 ani de căsnicie și 30 de viață
- avut parte de momente frumoase alături de familie și prieteni
- fost la Cluj de multe ori, până am ajuns să îl cunosc pe Tudor, cel mai minunat fin și nepot
- fost la Balvanyos și ne-a plăcut
- fost în Turcia și ne-a plăcut și acolo
- fost la Oslo cu cele mai dragi fete ale mele și am fost toastmaster la nunta uneia dintre ele – fascinant totul 🙂
- avut o zi de naștere faină, cu anii ’90 și oameni dragi
- călătorit mult și când am simțit
- investit în noi și confortul nostru
- aflat multe lucruri despre mine.
Profesional, sau mai puțin personal, am:
- participat la organizarea a 10 întâlniri Business MoM Club și unei conferințe motivaționale M.A.M.A. pe care am și prezentat-o, onorabil vreau să cred, alături de Happy Moms.
- participat la organizarea unui cros caritabil, a unei zile de împărțit zâmbete, a unui târg de Crăciun și încă niște campanii frumoase alături de Beard Brothers Brașov
- participat la organizarea a 8 Knowledge Cafe-uri, un Innovation Day și un Christmas Party alături de dragile mele colege de birou
- învățat multe lucruri la job, uneori the hard way
- fost la un curs de copywriting cu care mă mândresc mult
- fost finalistă la ediția de iarnă a SuperBlog
- cunoscut oameni foarte faini care mi-au intrat la suflet, direct din online și care mă inspiră zi de zi
- susținut o provocare de 100 de zile de recunoștință în grupul Business MoM Club
- decis să duc blogul mai departe către un site și îmi propun să materializez asta în prima lună a lui 2019.
Aleg să închei anul cu multă recunoștință pentru tot ceea ce a adus, pentru cei care suntem datorită acestor 12 luni și cu mândrie pentru felul în care am reușit să depășim ce a fost de depășit și să realizăm niște lucruri pe care nici nu ni le propusesem cu voce tare.
La visuri și magie înainte pentru 2019, vă doresc tuturor!
Voi ce vă doriți pentru voi în anul noi? 🙂
Alexandra Ciucanu 