Plan de specialist în acoperișuri (P)*

Acum câțiva ani, într-o încercare de suplimentare a fondurilor, am găsit online un post de copywriter în limba engleză.

Am scris un text de probă pe care mi l-au acceptat și am fost anunțată că o să primesc periodic diferite teme pe care trebuie să dezvolt articole de un anumit număr de cuvinte, folosing cuvinte cheie, conform instrucțiunilor.

Timp de un an și jumătate am scris astfel de articole. Mare parte erau în calup de câte 10 a câte 200 de cuvinte, cu termen de 2 zile de livrare a lor și cu plată de 0.66$ per articol 🙂

Da, da, fix asta am zis, 0.66$ pe articol, adică 6.6$ pe fiecare proiect și îmi lua câteva ore bune, pentru că temele erau dintre cele mai diverse și total în afara zonei mele de cunoștințe sau de confort.

Foarte multe dintre teme erau legate de acoperișuri și n-aș fi crezut că aș fi vreodată capabilă să scriu 200 de articole pe tema asta. Iar ele chiar necesitau documentare, să fie scrise într-un stil original, pentru că ulterior erau verificate pentru a se asigura cei care urmau să le folosească de faptul că nu sunt copiate din alte surse.

Am scris despre țiglă metalică, despre tot felul de combinații, avantaje, dezavantaje, amenințări, de ai zice că acum sunt cel puțin vreun expert în domeniu și pot oferi cu ușurință oricui sfaturi despre ce înseamnă un acoperiș durabil, ce fel de țiglă să aleagă, cum să fie montată și diverse alte tips&tricks.

Cu riscul de a dezamăgi, recunosc sincer că nu îmi amintesc mare lucru atunci când vine vorba despre ceea ce scriam și asta în special pentru că nu mi-am propus să devin un specialist în țiglă metalică Bilka, prin urmare, căutam, scriam și uitam.

Ce pot spune că țin, totuși, minte este că un acoperiș ar trebuie să reziste undeva la 30 – 50 de ani.

Când mi-a zis tata acum vreo două luni că vrea să schimbe acoperișul casei de la țară, pentru că se infiltra apă în camera de la etaj, am stat puțin să mă întreb dacă oare n-ar fi o variantă mai simplă, mai rapidă și mai ieftină să repare doar țiglele care nu mai erau în stare bună.

Făcând apel la amintirile mele de pe vremea articolelor, am simțit nevoia să specific faptul că eu știu că un astfel de acoperiș ar avea o durată de viață de peste 30 de ani, deci nu recomand, în calitatea mea de fost specialist, să îl schimbe cu totul.

Argumentul suprem a fost că bunicii mei au început să construiască undeva în anii ’70, deci cei 30 de ani cam trecuseră, oricum aș fi calculat eu 🙂

Am mai zis că am noroc cu faptul că tata lucrează în domeniul construcțiilor și nu sunt nevoită să îmi bat prea mult capul când vine vorba de astfel de proiecte măricele, dar am zis să fac totuși un exercițiu de imaginație și să mă gândesc cum aș fi gestionat eu situația dacă tata ar fi fost pictor, de exemplu și latura lui artistică nu ar fi reușit să îl ajute să se ocupe de acoperiș 😀

Cel mai probabil aș fi tratat subiectul ca pe unul dintre proiectele de la birou:

1. Evaluăm situația actuală – în cazul ăsta, fix cum a făcut și tata, aș fi încercat să verific eu, cât de bine știu și pot cum arată lucrurile acum și să mă gândesc cât de multe îmbunătățiri ar trebui aduse.
2. Apelăm la specialiști pentru o evaluare mai amănunțită – aici aș fi chemat o echipă de specialiști pentru a putea evalua cât mai bine situația, pentru a face un necesar de materiale.
3. Cerem câteva oferte – așa cum am scris și în primul articol de pe blog pe tema acoperișurilor, ajută mult să găsești mai multe oferte la un loc, iar conceptul celor de la vindem-ieftin.ro, care reunesc mai multe oferte de țiglă metalică pe același site și nu numai.
4. Angajăm o echipă care să preia lucrarea – încă un avantaj adus de vindem-ieftin.ro este clubul de montatori pe care îl au, care își propune să reunească echipe bune de montatori și te ajută și în alegerea lor.
5. Asistăm echipa – cu siguranță ajută și e important să fie cineva în casă în perioada în care se va monta acoperișul, nu atât pentru a-i încurca pe montatori cu diferite cerințe ci pentru a-i ajuta dacă au nevoie de una alta.
6. Facem o recenzie video – nu de alta, dar o filmare cu descărcarea materialelor sau cu lucrarea finalizată aduce reduceri la următoarea comandă. Și cum la țară e mereu ceva de reparat sau construit, sigur ar prinde bine.

Pare simplu așa, când se leagă lucrurile frumos și pașii sunt urmați cu ușurință, dar țin să vă spun că tot procesul ăsta, în realitate a durat câteva luni, de la identificarea problemei, până la momentul în care echipa a început lucrarea și încă 5 zile, timp în care au demontat acoperișul vechi și l-au montat pe cel nou, și asta în primul rând pentru că acoperișul nostru era în X factorial ape 😀

Mă bucur că n-a ajuns la mine proiectul ăsta, dar cumva, cândva, dacă va mai fi cazul, sper că îi voi face față, cu resursele potrivite 🙂

Voi cu cine faceți acoperișuri?

*Aceast articol este scrisă pentru proba a douăzeci și doua a SuperBlog.

Ritual urban pentru fața mea bună (P)*

Îmi amintesc și acum că mama se dădea cu cremă pe față în fiecare dimineață. Mi se părea fascinant un astfel de ritual zilnic, dar în același timp nu îi prea găseam utilitatea.

Mă uitam la ea cum își întinde tacticos crema pe față, îi simt și acum mirosul clasic și încercam să înțeleg care e sensul unui astfel de ritual și de ce eu nu simt nevoia să am parte de el.

Bunica se dădea și ea cu cremă, nu la fel de des, dar am asociat mereu acțiunea asta cu ceva feminin, văzându-le pe doamnele importante din viața mea că fac asta. 

Am început și eu să practic acest ritual, cam cum am început să beau și cafea. Odată pentru că îmi plăcea și a doua pentru că aveam un pic de nevoie.

Tenul meu nu a fost întotdeauna foarte prietenos cu mine. Am avut tot felul de lupte cu el, cu tratamente, creme, produse cosmetice care mai ascundeau una alta, până când am ajuns la un armistițiu și la concluzia că nu am și nici nu voi avea vreodată un ten de porțelan, de o perfecțiune rară.

Am acceptat faptul că am un ten mai deosebit și sensibil, așa ca mine 😀 , că e de datoria mea să îl îngrijesc și să mă asigur că le ofer tuturor pistruilor din dotare cât și zonelor mai grase și celor mai uscate, fix îngrijirea și protecția de care au nevoie.

Ți s-a întâmplat vreodată… De fapt, nu! 

De câte ori ți s-a întâmplat să te demachiezi, după o zi din aia basic, fără prea mare încărcătură cosmetică, să dai liniștită jos dermatograful și rimelul, iar când dai așa, de verificare, cu discheta demachiantă pe restul feței, să ai minunata surpriză ca ea să fie de o culoare îndoielnică?

Da da, fix asta zic! Că, deși poate nu folosești zilnic fond de ten ca să ai, teoretic, un motiv pentru a te demachia și pe față, nu doar la ochi, totuși n-ar fi rău să cureți și restul feței, pentru că șansele ca discheta să nu fie curată ca lacrima sunt foarte mari.

Nu prea sunt motive pentru care asta ar fi o surpriză, deoarece, deși nu ne băgăm capul în nisip, ca să ne explicăm stratul de praf de pe față, punem mâna pe diverse lucruri nu tocmai curate și apoi pe față, iar dacă suntem foarte atente și nici măcar asta nu facem, gradul de poluare din orașe reprezintă o explicație foarte viabilă.

Am ajuns astfel, la cei 30 de ani minunați ai mei să caut și eu să îmi creez un ritual foarte bine gândit și structurat, astfel încât să îmi ajut cumva tenul să reziste mai bine la acești factori nocivi pe care e destul de greu să îi ocolești, fără a exagera în vreun fel și a te închide în casă, sub un glob de cristal.

Faptul că, aș zice că la noi în oraș, dar cred că se întâmplă cam în toată țara, se construiește continuu, se repară drumuri, există din ce în ce mai multe mașini la care putem adăuga și razele UV care sunt in ce în ce mai puternice au o mare influență asupra calității tenului nostru și duc la o degradare mai rapidă a sa.

Sunt fan al produselor Românești și cred cu tărie că sunt printre ele produse foarte bune, cu un raport calitate preț rezonabil, iar când am auzit de prima gama românească creată pe baza argilei 100% naturale, provenită din Munții Pădurea Craiului ce are ca beneficii: hidratarea, detoxifierea tenului și protejarea sa împotriva efectelor stresului urban, regenerarea celulară naturală mi-a fost stârnit interesul 🙂

Mă refer la noua gamă Aslavital Mineralactiv, creată pe baza argilei 100% naturale comercializată de cei de la Farmec.

Mă încântă produsele o dată pentru că este o gamă nouă și îmi place să încerc lucruri noi care sună promițător, a doua pentru că este o gamă completă și naturală care ia în calcul toți pașii de îngrijire a tenului.

Dacă ar fi să mă gândesc cum aș pune cap la cap un ritual pe care să îl respect cu strictețe în fiecare dimineață, așa cum o vedeam pe mama că face, m-aș gândi la ceva mai multe elemente pe lângă clasica cremă, pentru că nivelul de poluare este clar mult mai ridicat decât acum 20 de ani, prin urmare și nivelul de protecție ar trebui să fie la fel 🙂

Ritualul ar arăta cam așa:

1. Dimineața: apă micelară cu argilă urmată de cremă hidratantă antipoluare, SPF10
2. Seara: emulsie demachiantă detox și cremă netezire riduri, de noapte
3. Ocazional: mască detoxifiantă cu cărbune și în funcție de nevoie, ori fiole hidratante detox, ori fiole de regenerară celulară.

Mă bucură faptul că produsele au și efect cicatrizant, care ajută la dispariția mai rapidă a coșurilor ocazionale, iar faptul că au efect revitalizant, remineralizant și tonifiant pentru ten, sunt doar câteva dintre beneficiile pe care le aduc la pachet.

Promit să revin și cu un review al lor după ce le folosesc. Nu de alta dar chiar eram în căutări și proba asta a SuperBlog a venit la fix cu o oportunitate de research.

Tu ce ritual îi aplici tenului tău? 🙂

*Acest articol a fost scris pentru proba a douăzecișiuna a SuperBlog

Organizarea nunții – succes sau stres?

Și rochia? E gata?

Nu…

Cum așa?

Cred că am avut discuția asta cam cu toate prietenele, amicele și cunoștințele mele feminine în perioada de un an și jumătate de când am fost cerută romantic de către domnul soț de soață și momentul nunții.

Am avut o nuntă minunată, exact cum ne-am dorit și rochia a fost gata doar cu două săptămâni înainte. Un șoc pentru multe doamne și domnișoare, dar am simțit că nu e prioritatea numărul unu în ceea ce privește organizarea. Uneori mă întrebam dacă am eu o problemă.

Deși mi-a plăcut dintotdeauna să organizez evenimente, când a venit vorba de nunta noastră, parcă mi s-au blocat rotițele. Mi-era greu să pun lucrurile cap la cap și să îmi dau seama de unde ar trebui să încep, care ar trebui să îmi fie prioritățile și cum să le așez pe toate astfel încât să fie toată lumea absolut mulțumită.

Am noroc de un cerc de prietene minunate și talentate cu ajutorul cărora am ajuns să apelez la profesioniști. Dacă atunci când nu reușești să îți faci liniște în cap din diverse motive, apelezi la psiholog, când zarva din cap e legată de nuntă, apelezi la un organizator de nunți.

O să vă povestesc cu altă ocazie despre colaborarea mea frumoasă cu Cristina și cât de multe am învățat de la ea 🙂 Acum vă spun doar că e ideal să ai un om căruia să îi poți vorbi doar de nunți și să te asculte cu interes, atunci când prietenele tale nu mai pot 🙂

Unul dintre lucrurile pe care mi le-a spus la prima noastră întâlnire și mi-a rămas în minte și în suflet a fost că nunta este în primul rând despre noi, că e important ca ea să fie pe placul nostru și că încercarea de a mulțumi pe toată lumea din jur va genera doar stres.

Al doilea lucru a fost legat de un Excel de cheltuilei. Din două mișcări și trei formule a pus cap la cap un fișier care să mă ajute să țin evidența cheltuielilor.

Pe parcursul organizării nunții am mai adăugat câteva elemente la el și după ce am trecut de nuntă, am mai adăugat o coloană cu o sugestie cu privire la cu cât timp înainte ar trebui stabilit fiecare element, de la locație la machiaj.

Am dat Excelul ăsta mai departe către toate prietenele care au avut nunta după a noastră și au venit către mine pentru a îmi cere diferite recomandări.

Primul pas în organizare, după cererea în sine, care sper că e un pas de la sine înțeles, este stabilirea locației iar pasul ăsta vine cu două variante:

1. Dacă aveți o dată pe care v-o doriți neapărat, verificați ce locație este disponibilă la data respectivă. Sunt șanse să fiți nevoiți să faceți un compromis în privința locației.
2. Dacă aveți o locație pe care v-o doriți în mod deosebit, verificați care sunt datele disponibile acolo și alegeți-o pe cea care se așează cel mai bine în planurile voastre, în funcție de sezonul pe care vi-l doriți și diferite alte evenimente adiacente.

Recomandarea mea este să stabiliți locația cu un an, chiar un an și jumătate înainte de data nunții pentru a găsi ceva pe placul și pe sufletul vostru. De fel, cele mai bune locații se rezervă din timp și se dau repede 🙂

Pe noi ne-a interesat mult locația și poziționarea sălii, așa că am căutat un salon de nunți în Brașov sau în apropierea orașului care să aibă o vedere diferită de cea clasică cu blocuri și betoane de jur împrejur. Munți, natură, panoramă minunată – nu sunt doar un vis frumos ci cu puțin research, sunt chiar ușor de găsit.

Apoi, e important să găsim și o variantă de cazare în Poiana Brașov dacă alegem să ne petrecem cel mai frumos moment la restaurantul unui hotel precum Royal Boutique Hotel, de exemplu.

Cu toții avem rude din afara orașului care au nevoie de cazare iar camerele oferite special pentru miri și nași sunt o binecuvântare, credeți-mă pe cuvânt! 🙂

Dacă locația e în afara orașului e de luat în calcul și modalitatea prin care vor ajunge oaspeții acolo. Sunt puține persoanele care aleg să vină și să plece cu mașina de la nuntă 🙂 Când ești în afara orașului, ideea de taxi poate fi ceva mai complicată, prin urmare, e ideal să găsiți o variantă de transport, iar cei de la hotel vă pot fi cu siguranță de folos.

Un alt aspect cu care noi ne-am bătut căpșorul și la care am avut nevoie de ajutor, a fost meniul. Ne doream să fie ceva care să arate bine, să aibă gust bun, o combinație ideală între tradițional și fancy, astfel încât să înțeleagă și Buni ce mănâncă, dar să și iasă bine în poze 🙂

Norocul cel mai mare cred că l-am avut în ceea ce privește comunicarea cu absolut toți furnizorii. De la DJ, la formația de muzică populară, la șeful de sală, fetele care s-au ocupat de decorațiuni, cea care s-a ocupat de grafică și print, la preot și doamna care a pregătit prăjiturile și tortul, toată lumea s-a adaptat foarte bine la cerințele noastre și le-a îndeplinit în tocmai.

Am zis de multe ori că m-aș mai mărita o dată, tot cu domnul soț, tot cu aceiași invitați și aș face aceleași alegeri, pentru că totul a ieșit conform planului, inclusiv rochia cu care am ales să nu mă grăbesc și totuși a ieșit de vis.

Voi cum v-ați organizat sau vă organizați nunta?

*Această postare a fost scrisă pentru a douăzecea probă a SuperBlog

Gânduri cu soare pentru startul în noul an

Am început de ceva timp, acum 57 de zile, dacă e să fiu exactă, o provocare de 100 de zile de recunoștință, pe Business Mom Club, care presupune ca în fiecare seară să căutăm, împreună cu doamnele și domnișoarele minunate din grup, motive de recunoștință din ziua respectivă.

Dacă la început e puțin dificil să găsești câte un lucru pentru care să îți arăți recunoștința în fiecare zi, mai ales în zilele dificile, cu timpul, exercițiul ne ajută să observăm cu mai multă ușurință lucrurile mici care ne fac ziua să sclipească.

Un alt motiv pentru care am ales să fac asta, la fel ca participarea la SuperBlog, este nevoia mea de constanță 🙂

Provocarea a început cu fix 100 de zile înainte de finalul anului și, pe lângă partea de recunoștință, funcționează foarte bine și pe post de numărătoare inversă până la finalul anului. 

Știți acele rezoluții pe care ni le setăm, unii pe final de an, alții chiar la începutul anului, lucruri pe care ne promitem să le bifăm în decursul celor 52 de săptămâni pline de oportunități, care de multe ori includ pierderea în greutate, lăsatul de fumat, schimbarea job-ului și alte cele?

Una dintre rezoluțiile mele și înclin să cred că, deși nu am discutat concret despre asta, aș putea spune că se aplică și la domnul soț, a fost să călătorim mai mult.

Dacă stau să mă uit la acel minunat Timeline pe care Google mi-l oferă, anul ăsta am călătorit undeva în fiecare lună, de la Cluj, la Balvanyos, la Sibiu, la Oslo, la Tallinn, la Corbu, pe Transfăgărășan, iar unele destinații s-au repetat pentru că ni-s dragi 🙂

Având în vedere că mai avem o singură lună din an, 43 de zile de care să putem profita, am tot cochetat cu gândul unui revelion călduros și, așa cum am mai scris, am tendința de a mă pierde cu grație prin tot felul de căutări.

Aș vrea să ajung să fiu recunoscătoare în decembrie pentru o călătorie de neuitat și ce moment mai bun decât Revelionul să vină cu o astfel de experiență? 🙂

Un Revelion Christian Tour, un Revelion în… Hmmm! Ini-mini-maini-mo…
Un Revelion în Malaezia și Singapore, să fie, așa, de dragul poveștilor și visurilor de duminică 🙂

Am căutat printre oferte speciale Revelion și parcă asta îmi sună cel mai bine, pentru că anunță o petrecere pregătită pentru trecerea dintre ani 😀

Acum că a început să ne lovească frigul și ninsoarea, pot doar să îmi imaginez cum ar fi să stau 7 zile în haine flu-flu și să mă plimb pe meleaguri asiatice, în timp ce acasă avem la fel de mulți centimetri de zăpadă câte grade sunt în țările calde în care ne vom plimba.

Aș alege destinația asta în primul rând pentru că e cald și frumos, apoi pentru că îmbină frumos vechiul cu noul, istoria cu tehnologia și trecerea de la clasica salată de boef pe care o iubesc din suflet, la mâncare asiatică, în perioada sărbătorilor, ar fi cu siguranță o schimbare inedită și binevenită 🙂

Citind itinerariul, mă văd deja mâncând o salată de papaya Thai și roșii de primăvară vietnameză la 285 de metri, în restaurantul din KL Tower, Atmosphere 360.

Cred că e de la sine înțeles că domnul soț este persoana cu care aș împărtăși o astfel de aventură, live. Că aș umple Facebook-ul și Instagram-ul cu poze, filmulețe și stories e și asta de la sine înțeles 😀

Cu cine altcineva să împart o plimbare prin Malacca, cel mai vechi și unul dintre cele mai romantice orașe ale Malaeziei? Aici găsim Templul Cheng Hoon Teng, unde se reunesc taoismul, budismul și confucianismul. 

Ziua din mijlocul sejurul este cea de Revelion, care are loc în Singapore și e marcată de o cină festivă. Îmi imaginez o seară sclipitoare cu gusturi care mai de care. Știu că cei din Singapore sunt gurmanzi și că mâncarea este unul dintre subiectele lor favorite. Deși sunt pretențioasă de fel, sunt foarte curioasă ce combinații interesante vor pune cap la cap pentru o astfel de cină.

Cred că e copleșitor să vezi un astfel de oraș cum prinde culoare și e plin de o energie incredibilă, venită de la toți cei care își doresc un an mai bun, fiecare altfel, dar în același timp.

Se spune că așa cum începi anul îți va merge până la final, iar dacă prima zi vine cu contraste mari între vechi și nou, cu așa numita „cea mai frumoasă junglă urbană din Asia”, conform Times, iar ziua se poate încheia cu un safari nocturn, pot doar să mă gândesc cum va fi restul anului 🙂

Mi se pare foarte fain că ai opțiunea de a te plimba pe cont propriu câteva zile prin Singapore, să simți din plin vibe-ul local sau poți alege să mergi în excursii organizate pentru a vedea și alte atracții, cum ar fi grădinile verticale Supertrees.

Mi-ar plăcea inclusiv să ajung în sate și să văd cum trăiesc localnicii, să vizitez templele și mi s-ar părea un final ideal de vacanță.

Sunt și câteva lucruri fără de care nu aș pleca într-o astfel de aventură:

• o baterie externă – dată fiind pasiunea mea de a face poze la orice îmi face ochii să strălucească, fără o astfel de baterie aș fi destul de tristă
• o carte bună, sau chiar două – îmi place să citesc și cele mai multe cărți reușesc să le termin în concedii, că de început le încep acasă, în serie 🙂
• loc liber în bagaj – sună într-un fel, știu, dar mi se întâmplă frecvent să îmi umplu bagajele până la refuz, just in case, iar când vine vorba să îmi cumpăr ceva de la destinație, să nu mai am loc de nimic.

Cred că vorbind și scriind atât de mult despre o vacanță cu miresme asiatice în ultimul timp, cât de curând o să am o zi în care să fiu recunoscătoare pentru un zbor lung către alt continent 🙂

Voi pentru ce veți fi recunoscători de Revelion?

*Această postare a fost scrisă pentru proba a nouăsprezecea a SuperBlog.

Vine, vine… Vineri!

Ziua de vineri e mereu așteptată cu drag și dor, fie ea și zi de 13, cu mercur retrograd, pisici negre și lună plină. E ziua de dinainte de weekend, de multe ori, deși ne așteptăm să fie cea mai ușoară, e cea pe care lăsăm cele mai multe din task-uri, dar tot tinde să treacă mai repede decât celelalte 🙂

E poarta spre relaxare, zile libere și liniștite, sau dimpotrivă, spre nopți albe și pline de distracție, depinde de vârsta fiecăruia, după cum tot aud în jur.

De prin anii ’60 a apărut în SUA o zi de vineri mai specială decât celelalte zile de vineri și asta pentru că e neagră, cu o conotație cumva pozitivă, depinzând cumva de care parte a bancnotei ești 😀

O parte din legendă spune că denumirea vine de la registrele contabililor, care erau menținute cu roșu până la acest moment, când se dădea startul cumpărăturilor de Crăciun și începeau să noteze cu negru profitul pe care îl aveau.

A durat doar 50 de ani până când a ajuns moda la noi, în 2011, anul în care am avut parte de primul Black Friday tipic românesc, în care lumea s-a înghesuit atât de tare să vadă care-i faza încât au picat toate serverele posibile.

Aparent, cei de la eMag, care au și adus conceptul în România, au încasat undeva la 8 milioane de euro doar din vânzările făcute de Black Friday.

În ultimele zile, la TV și radio majoritatea reclamelor sunt pe tema reducerilor și fiecare magazin, fie el online sau offline, încearcă să găsească o variantă prin care să se diferențieze  de competitori. Unii dau startul mai devreme, fie din seara asta, fie de mâine dimineață, matinal tare, alții vin cu un număr impresionant de produse, unii cu reduceri foarte mari, astfel încât să atragă câți mai mulți clienți și să fie răspunsul la toate dorințele acestora.

Cred că luni, în drum de la birou, l-am întrebat pe domnul soț dacă avem nevoie de ceva de Black Friday. Am concluzionat cumva că nu ne trebuie ceva acum acum, deci evităm să intrăm în febră.

Zis și făcut! Prin urmare, ieri am decis să fac un pic de research în ceea ce privește un epilator IPL și am realizat că am chiar o strategie în câțiva pași:

1. Obține acordul domnului soț cu privire la achiziție, cu argumente valide, relevante și minim un pupic 🙂
2. Adaugă produsul dorit în coș, pentru a fi sigură că nu dispare din stoc
3. Verifică prețul produsului și pe alte site-uri de profil
4. Caută istoricul prețului pe un site de profil pentru a vedea dacă reducerea este într-adevăr reducere
5. Vezi dacă mai ai produsul în coș sau ți-a expirat cumva sesiunea 🙂
6. Apucă-te de altceva și uită de produs
7. Răzgândește-te și ia decizia matură că iarna n-are nimeni nevoie de un epilator și uită de Black Friday.

Ultimii doi pași sunt absolut opționali, zic doar ce a funcționat la mine ieri 😀

Râdem, glumim, dar ce aș mai recomanda, atunci când într-adevăr ai nevoie de ceva și alegi să aștepți reducerile de Black Friday pentru a cumpăra este să:

• Îți faci temele înainte, adică să urmărești produsul dorit o perioadă pentru a te asigura că într-adevăr ai parte de cel mai bun preț
• Să ai o listă pregătită în avans, pentru a evita să sari cu grație de la bluze de damă la genți de damă, apoi la ghete de bărbați, cu o ultimă oprire la cămăși, salturi prin care să ajungi să ai nevoie și de un nou dulap
• Asigură-te că ai o conexiune stabilă la internet, să nu ajungi să pierzi produsul favorit tocmai din motivul ăsta
• Alimentează cardul din timp și salvează-l sau alege varianta de ramburs, pentru a merge cât mai repede și partea de plată
• Multe dintre site-uri publică listele de reduceri în avans, sau cel puțin fac reclamă anumitor produse, iar asta te poate ajuta în luarea unei decizii.

Sunt câteva lucruri simple, dar de care poate depinde fericirea voastră dintr-o zi de vineri 🙂

Dacă ieri mă gândeam la epilator, azi m-au apucat gândurile de cumpărat papuci (nume generic folosit în Ardeal pentru orice se pune în picioare, de la cizme, la sandale și pantofi cu toc) și haine. Nu de alta, dar mă apropii destul de mult de provocarea lansată acum ceva articole de cei de la Answear.ro de a purta aceeași pereche de blugi câteva zile la rând.

Când vine vorba de haine, luând în considerare tot ceea ce am citit în ultima vreme despre organizarea garderobei și garderoba capsulă, se aplică aceleași reguli de mai sus înainte de achiziție, cred eu.

Scriu de vreo câteva seturi de reclame și pe fiecare site pe care îl deschid văd bannere și totul este despre Black Friday.

Cumpăratul compulsiv este o modă care se așează destul de bine și la noi și se referă la nevoia de a cumpăra constant câte ceva, strict pentru a ajunge să ne simțim mai bine, nu neapărat că lucrurile ne sunt cu adevărat necesare.

Avem tendința de a face astfel de cumpărături în special atunci când sunt reduceri, iar la final, când facem un bilanț, avem câteva lucruri inutile și o gaură în buget.

Reducerile încep imediat. Voi cum v-ați pregătit pentru ele?

*Această postare a fost scrisă pentru proba a optsprezecea a SuperBlog

La ce vârstă începi o relație sănătoasă cu mâncarea?

Te rog din suflet roz pufos!

Eu știu, dar îmi ceri ceva aproape imposibil. Eu nu sunt…

Nu contează! Tu poți vorbi despre orice! Știu eu! Ești singura mea salvare!

Înțeleg și apreciez, dar vrei să urc pe scenă ACUM, să vorbesc despre un subiect pe care nu îl stăpânesc, unui public care mi-e total străin. Mă arunci în gura leului, cum s-ar zice.

Da, da, tu, pisicuță, leuț, mroar! Hai că știi și tu ce-s alea semințe de chia sau goji, iar cu mămici vorbești toată ziua. Sigur ai o poveste pe sufletul lor! I-auzi! Te-au prezentat! Off you go!

Intru în scenă gândindu-mă că dacă o să reușesc să evit un atac de panică, cam ăsta va fi tot succesul momentului meu, la evenimentul Sano Vita, dedicat părinților și alimentației sănătoase pentru copii, organizat de prietena mea, căreia tocmai îi renunțase unul dintre speakeri.

Bună seara, numele meu este Alexandra, am câteva kilograme în plus, după cum puteți vedea și nu sunt părinte.

Liniște totală, zâmbete lipsă. Promițător.

Probabil vă întrebați ce mă recomandă să mă aflu în seara asta aici, în fața voastră, în calitate de speaker, în aceste condiții, iar răspunsul este: experiența. A mea cu mine și cu mâncarea, care cred că poate să vă inspire în alegerile pe care le veți face pentru voi și copiii voștri.

Hai că parcă vor să mă asculte.

Am fost un copiluț pufos, așa cum le stă bine celor mici, nu chiar genul Michelin, dar genul pe care îți vine să-l smotocești fără frică.

Conform pozelor din copilărie, până pe la 6-7 am fost chiar slăbuță. Ai putea pune asta pe seama faptului că am crescut la țară unde puteam să mă desfășor în voi și să zburd pe câmpii. Da, dar nu prea. Nu prea zburdam. Mai bine citeam sau cântam.

Dacă nu stă nimeni pe telefon, e semn bun. Sunt atenți. Oare unde vreau să ajung cu povestea asta mai exact?

Tot pozele arată o oarecare puficizare în jurul vârstei de 10 ani. Niște obrăjori pistruiați, numai buni de ciupit de oricine mă întâlnea și se minunea de cââââât de bine seamănă micuța cu tata. 

Îmi amintesc faptul că mama și bunica dădeau mereu vina una pe cealaltă pentru kilogramele mele. Tot timpul cealaltă mă răsfăța prea tare și din cauza ei eram eu așa plinuță. Eu nu aveam nicio vină că-mi plăceau sarmalele, orezul cu lapte și prăjitura aia super însiropată și tăvălită prin cocos. Știți de care zic?

Parcă văd niște băluțe! Zic să schimb subiectul, că maximul pe care îl pot primi acum în sală sunt niște smochine.

Da… Îmi mai plăceau și sandvișurile. Traversam pe vârfuri sufrageria, seara, pe la zece, în speranța că în lumina televizorului nu va observa nimeni câte felii de pâine cu salam, cașcaval și ketchup aveam pe farfurie.

Dar nu, nu scăpam. De fel tata mă întreba dacă nu mi se pare cam târziu, dacă nu mi se pare cam mult pentru cât de târziu e, dacă totuși n-am de gând să fac și eu un pic de mișcare și discuția continua uneori, dar cam fără rezultat. Mâncam cu un nod în gât, ce-i drept, dar tot mâncam tot.

Oare cât timp mai am? Parcă vorbesc de o veșnicie…

V-ați uitat vreodată la poze cu voi și v-ați simțit profund nemulțumiți? Mie mi se întâmplă destul de des și mereu susțin că pozele mele făcute de mine sunt cele mai reușite.

Ah! Au râs un pic!

În 2012 am văzut o poză cu mine, făcută de altcineva, bineînțeles și nu mi-a plăcut deloc. Am simțit nevoia să iau măsuri, așa că m-am apucat de Dukan. Așa, cuminte, de capul meu, după niște indicații online, cu multă ambiție.

Trei luni mai târziu, slăbisem undeva la 20 de kilograme și nu mă mai prea recunoștea lumea pe stradă.

Pentru cei care nu știu, e vorba de o dietă hiperproteică, care da, ținută după indicațiile foarte clare și stricte are efecte rapide.

Bucuria a durat cam un an. Începusem să călătoresc și la o ieșire în oraș, prietena mea bună mi-a spus că o îngrijorează faptul că se vede că am început să adun din nou kilograme. Ce-i drept, adunam cam un kilogram pe săptămână și nu pot spune că mâncam altfel decât haotic.

Am realizat cu stupoare că nu în foarte mult timp am reușit să adun mai multe kilograme decât dădusem jos și asta pentru că pe termen lung nu am reușit să susțin acel stil de viață impus de dietă și totodată pentru că din meniul pe care îl aveam la dispoziție corpul meu nu își lua toți nutrienții de care avea nevoie.

De frica faptului că nu i-am mai oferi ceea ce îi trebuie, corpul are tendința de a se proteja și a pune deoparte pentru a avea de toate în momentele grele. Reține astfel și apa pe care o bem, dacă nu-i dăm destulă, la fel face și cu orice fel de mâncare pe care o consideră necesară.

Ah, ar merge niște apă, că tot veni vorba. De ce n-oi fi cerut când am intrat? Azi n-am prea băut apă…

Am pus frână de câteva ori situației cu kilogramele, prin tot felul de alte diete, pentru că tendința asta a noastră de a vedea rezultate miraculose de pe o zi pe alta, ne împinge într-acolo. Au venit rezultatele, dar au și dispărut fără urmă. Am accelerat la loc.

De-a lungul timpului, însă, printre diete și accelerări, am început să mă educ și am învățat câteva lucruri destul de importante, zic eu:

• am început să înțeleg că avem un corp inteligent, pe care dacă învățăm să îl ascultăm, vom ajunge să-l înțelegem și să îi dăm dreptate tot mai des.
• am ajuns să înțeleg că avem nevoie de de toate pentru o dietă echilibrată, inclusiv de grăsimi.
• am observat că soluția nu e nici înfometarea, nici excesul într-o anumită direcție, astfel încât să dăm șocuri organismului.
• am descoperit că atunci când vine vorba de mâncare, cheia este strâns legată de echilibru și cumpătare.
• am aflat că, atunci când nu reușim să ne luăm toate cele necesare din mâncare, putem apela cu încredere la suplimente.

Mi-ar fi plăcut să am ocazia de a învăța lucrurile astea mai devreme, poate chiar din copilărie, astfel încât relația mea cu mâncarea să fie diferită, să ajungă să îmi placă broccoli, să știu ce rol au fibrele în alimentație, că există hrană sănătoasă și că ea e foarte la îndemâna noastră.

Apreciez foarte mult educația pe care mi-au oferit-o părinții mei și sunt conștientă că în anii ’90 ne bucuram de cât mai multă mâncare la masă, venind după perioada comunistă și lipsurile ei și nu ne gândeam la ce conținut caloric are și ce gramaj de macronutrienți.

În zilele noastre, însă, când avem atât de multe surse de informare cât și surse de unde ne putem procura tot ceea ce avem nevoie pentru un stil de viață sănătos, este important, dacă nu chiar vital, să avem grijă de noi înșine, pentru a putea avea grijă de copiii și nepoții noștri și pentru a ne asigura că ei vor face din timp alegeri culinare mai înțelepte decât făceam noi la vârsta lor.

Sunt Alexandra, am slăbit 7 kilograme în ultimele două luni, mâncând sănătos și de abia aștept să am un copil pe care să îl ajut să aibă o relație sănătoasă cu mâncarea și nu numai.

Voi ce angajamente vă luați în relația pe care o aveți cu mâncarea sănătoasă?

Aplaudă! E bine! Pare că le-a plăcut! Oare i-am convins să nu meargă direct la o shaorma când ies de aici ci să-și ia niște produse sănătoase?

Sper că da! Mă duc să verific dacă am mult de stat la coadă să-mi cumpăr una alta din bunătățile de aici.

*Acest articol a fost scris pentru proba a paisprezecea a SuperBlog.

 

 

 

 

Cri cri, iarnă mai vii?

Mereu m-a încântat înțelepciunea populară românească și felul în care cam tot ce spunem poate avea mai multe sensuri.

Tot din această înțelepciune vine și ideea că O vorbă bună poate încălzi trei luni de iarnă.

De când mă tot amenință prognoza meteo cu frig si fulgișori, mă tot gândesc ce s-ar întâmpla dacă zicala asta ar fi pe bune și ar fi suficient să îmi vorbesc cele 20.000 de cuvinte alocate zilnic astfel încât să îmi fie cald în perioada în care prognoza asta s-ar adeveri.

Sau… Oare asta să fie? Faptul că aproape jumătate din populația globului este de sex feminin și își vorbește toată rația de cuvinte în fiecare zi să fie motivul pentru care fulgișorii se lasă așteptați? Ce-i drept, eu dacă nu le vorbesc, le scriu, dar cumva tot fac să le consum 😀

Fie vară, fie iarnă, Alexandra are nasul rece – e unul dintre lucrurile care mă definește, ca faptul că vorbesc mult și îmi place să scriu. Cumva ideea asta o contrazice pe cea de mai sus, nu de alta dar vorbe bune am mereu la mine, în schimb, nasul și picioarele rar îmi sunt calde. Mâinile ce mai fac excepție, dar nici ele mereu.

Sunt momente în care dau vina pe faptul că am uitat să îmi iau șosete pufoase, alteori e de la circulație și de cele mai multe ori vina e a faptului că stăm la parter și avem mulți pereți care dau direct afară sau pe casa scării, drept urmare se pierde căldură din cauza lor.

Acum 7 ani, chiar în luna noiembrie, mă bucuram oficial, pe Facebook, cum altfel, că am primit cheile de la apartamentul în care locuim acum. Eram convinsă că în maxim câteva luni o să fiu o femeie independentă de 23 de ani care va locui singură – aveam mobila și mai era nevoie doar de o mână de lavabilă ca să fie totul perfect.

Habar nu aveam că voi fi de fapt o femeie independentă doar la 25 de ani și că apartamentul mai avea nevoie de muuuulte îmbunătățiri pentru a putea fi locuit de prințesa cu nas și picioare reci și aici mă refer inclusiv la izolație termică.

Aparent, dacă aș fi achiziționat apartamentul după 2013 ar fi trebuit să beneficiez de un certificat energetic care să mă informeze cam care sunt pierderile energetice pe care le are apartamentul și la ce să mă aștept când vine vorba de consumul de gaz, curent și apă. Ceea ce cred că e destul de util, mai ales când ești tânăr și independent și prima factură de gaz din iarnă scoate toate prințesismele din tine.

Dacă certificatul îți spune estimativ cam care sunt pierderile și care va fi consumul, există și varianta de a apela la un auditor energetic, care vine și cu soluții pentru a reabilita sau moderniza spațiul astfel încât să se reducă consumul la un nivel cât mai mic.

Blocurile vechi au de fel o clasă energetică slabă, de la C în jos, ceea ce înseamnă că pierderile sunt foarte mari, pe toate părțile.

Țin minte, de când a apărut moda centralelor termice în România, că perioada de toamnă era cea mai aglomerată pentru tata. Mereu oamenii își aduceau aminte că ar vrea să facă o astfel de investiție după ce venea frigul. Ajungea de multe ori să refuze lucrări pentru că efectiv nu mai avea timp de ele.

Asta se întâmplă pentru că, deși avem o grămadă de proverbe și zicale, ele sunt așa, ca sfaturile pe care le dăm altora, fără ca noi să ținem cont de ele. O știți și voi pe aia cu omul gospodar își face iarna car și vara sanie, așa-i? La genul ăsta de zicală mă refer 😀

În septembrie mă uitam pe prognoză și mi se arăta că primul weekend al lunii va fi ultimul cu temperaturi de peste 20 de grade. La fel mi-a arătat și despre weekendul care tocmai se încheie.

Dacă în alți ani, la 1 noiembrie aveam zăpadă și facturile de gaz aveau deja vreo două luni de când începuseră să crească vertiginos, anul ăsta, lumea încă se plimbă în tricou și parcă mai avem o șansă să ne asigurăm că reușim să avem o iarnă mai liniștită din punct de vedere al costurilor.

De ce insist atât de mult? Pentru că mă gândesc că aș prefera să îi aloc lui Moș Crăciun un buget mai consistent decât facturilor 🙂

Voi cum vă asigurați că vă e cald și bine și în casă și în portofel, iarna asta? 🙂

*Aceast articol a fost scris pentru proba a treisprezecea a SuperBlog.

O pereche de blugi, 7 zile și de restul, improvizație (P)*

V-ați uitat aici o plasă… Iar! Două!

Iar? Lovely!

Imaginați-vă că suntem în drum spre Brașov. Ne întoarcem de la Cluj, de la ai noștri dragi fini, care ne-au găzduit, ca de obicei, câteva zile înainte și după concediul petrecut împreună.

Am fost plecați aproape trei săptămâni de acasă, unde vara nu a fost tocmai prietenoasă, am mers la Cluj, unde nici acolo nu ne-a chiar bătut soarele, apoi în Turcia, unde am dat de 35 de grade plus și înapoi la Cluj, unde încă era rece.

Cred că doar de zăpadă n-am dat în zilele astea, că altfel le-am văzut pe toate.

Dar, revenind la plasele pe care le-am uitat, din nou, la Cluj, ele sunt plasele cu haine murdare, pe care prefer să le colectez așa, decât să le pun pe toate la un loc în troller. Cum am mai zis, am năsucul sensibil și aleg să nu amestec lucrurile inutil 😀

De obicei uităm acolo câte o geacă, un hanorac, dar două plase de haine n-am mai uitat niciodată. Șanse să ne întoarcem din drum nu mai erau, pentru că ar fi crescut ghinionul, prin urmare am mers acasă gândindu-ne că ne descurcăm până or ajunge hainele prin curier.

Am ajuns acasă, vineri seara, cu planuri făcute în avans pentru tot weekendul și o săptămână plină la orizont. Am deschis dulapul să verific ce haine mai am să pot acoperi această aglomerație de zile răcoroase de vară și am găsit fix o pereche de blugi, din fericire, aia bună, cea mai bună și o gașcă de bluze și tricouri.

Faptul că nu sunt vreo fashionistă înrăită e clar deja pentru oricine mă cunoaște și da, varianta de a da iama într-un magazin, online sau offline, cu blugi de damă sau orice alt fel de pantaloni este clar la îndemână. Problema apare când ți-ai promis că nu mai cumperi haine până nu atingi un anumit target, iar el n-a fost atins încă 😉

Ca niciodată, am început să îmi planific ținutele, pornind de la acea pereche de blugi, care urma să mă însoțească peste tot în următoarea săptămână, până ajungeau hainele de la Cluj, se spălau și uscau.

Buuuun! Să le luăm pe rând și să mulțumim Universului că am o pasiune pentru încălțămintea de damă și măcar din punct de vedere papuci nu existau niciun fel de probleme 🙂

Prin urmare, vineri seara, am schițat următoarele ținute pentru zilele și evenimentele ce se apropiau.

1. Sâmbătă – cafea cu fetele – blugii, tricou, geacă de blugi, și pantofi sport, cam așa, doar că aș mai adăuga și un ruj roșu, de efect:
   
2. Duminică – grătar în curte la ai mei – blugii, tricou, cardingan și adidași, în stilul ăsta, pentru că seara se lasă rece, iar ținuta trebuie să reziste farmecului și lăbuțelor lui Sophie:
   
3. Luni – birou + întâlnire Business MoM Club – blugii, o bluză vaporoasă, că se anunță mai cald și o pereche de pantofi cu toc mic, care să fie o pată de culoare pentru ținuta feminină:
   
4. Marți – birou + întălnire cu voluntarii Beard Brothers – blugii, tricou cu imprimeu și pantofi cu talpă joasă, să mă simt și destul de office, dar și comod:
   
5. Miercuri – birou + întâlnire pentru a da startul organizării unui nou eveniment – blugii, cămașă albă și pantofi cu toc, e important să arăt business:
   
6. Joi – birou + date night cu domnul soț – blugii, un tricou drăguț care să acopere și o zi plină de ședințe și cina romantică, cu o pereche de sandale aurii și mult zâmbet:
   
7. Vineri – casual Friday la birou + plimbare cu Sophie pe sub Tâmpa – blugii, cămașă de blugi, ca să nu colecteze părul de cățel alb, pufos și pantofi sport:
   

Hai că parcă teoria nu a fost așa grea! Și e pentru prima oară când am fost în stare, nevoită de altfel, să îmi planific ținutele pe o săptămână întreagă.

Doar să mă și trezesc în fiecare zi cu starea necesară pentru ținuta programată, că în rest, totul e posibil, sau, mai bine zis: cu blugii, totul e posibil 😀

Care e piesa de bază din garderoba voastră? Că la mine e clar că e vorba de blugi 😀

*Aceast articol a fost scris pentru proba a douăsprezecea a SuperBlog

**Pozele sunt preluate de pe site-ul answear.ro

 

Prietenia mea cu scrisul: atunci, acum și mai târziu

Îmi aduc aminte de orele de caligrafie din clasa a doua când mă chinuiam să păstrez contururile și să fac paginile să arate frumos, fără purceluși de cerneală. De cele mai multe ori se întâmpla ca pagina să arate impecabil atunci când era Buni în vizită și… efectiv îmi făcea ea tema 😀

Am început să scriu singură într-un stil cât mai apropiat de cel impecabil al bunicii, după ce m-a lăudat doamna învățătoare cu o temă făcută de Buni, în fața clasei. M-am simțit atât de aiurea, încât am decis să-mi găsesc propriul stil caligrafic pentru care să ajung să fiu lăudată, și am reușit. Datorită acestei întâmplări, încă mi se mai spune, ocazional, că scriu frumos 🙂

Povești și texte diverse nu îmi mai aduc aminte exact când am început să scriu. Știu sigur că în liceu am scris două jumătăți de foaie de caiet mic, dictando, foarte profunde.

Am făcut acum o excursie către începuturile mele în ale blogging-ului și am dat de prima postare, de pe vechea platformă blogpost, unde am început, în care anunțam intrarea mea oficială în această lume fascinantă:

Scurt și la obiect, într-o romgleză pură, fără diacritice, multe puncte de suspensie, un început simplu pentru o călătorie destul de lungă, se pare.

Îmi place să cred că am crescut de atunci, m-am maturizat, inclusiv în scris. Totuși, cu cât citesc mai mult, realizez că mi-am păstrat prințesismele, combinația de umor și ironii cu lucruri serioase, dragostea de verde sub multe forme și afinitatea pentru anumite melodii.

Recunoșteam încă din 2010, la doar câteva luni de blogging, că sunt dependentă de internet. Dacă aș fi știut atunci ce știu acum, aș fi realizat că eram departe de o astfel de dependență. Acum însă…

Scriam des, în perioada aia. Puțin și des. Blogul se chema Lorelai, pentru că e numele meu preferat, scris Lor3la1, ca să fie mai cool. Scriam despre de toate, nimicuri, mici și mari, despre școală, dragoste, tristețe, filme, muzică, lalele, tot ce-mi trecea prin minte.

Am scris până și despre domnul soț, înainte să îl cunosc, aici.

O descoperisem pe Prințesa Urbană și o citeam fascinată visând să ajung ca ea, să mă citească lumea, să scriu din ce în ce mai bine.

În momentul în care am decis, după o pauză de trei ani, în 2016, să mă apuc de scris din nou, am importat postările de pe blogspot, pe wordpress, pentru că ar fi fost păcat să le las undeva, în trecut, ele făcând parte din mine 🙂

Am realizat că scrisesem, în trecut, undeva la 70 de postări în 4 ani. Ceea ce nu am reușit nici pe departe în anii de când m-am reapucat.

Cred că am devenit, în timp, mai pretențioasă, mai autocritică și mai temătoare în ceea ce privește părerea lumii despre ceea ce scriu, așa că am redus volumul, sperând să cresc calitatea.

Am schimbat tema blogului de câteva ori, încercând să găsesc ceva care să mă reprezinte 100%. Încă nu sunt convinsă că am reușit. În ceea ce privește numele, am ales să nu mă mai ascund după un pseudonim, în speranța că îmi va fi mai ușor să îmi construiesc o identitate pornind de la numele meu. Încă nu sunt convinsă că am reușit 🙂

Din ce în ce mai des mă gândesc la ideea de a îmi achiziționa un domeniu, însă încă nu îmi e foarte clar dacă ar fi ideal un domeniu web .ro sau .com. Rămâne să mă lămuresc și să fac câțiva pași în direcția asta a visului de a scrie for a living 🙂

Îmi zicea o prietenă, cândva demult, că poate ar fi o idee să scriu o carte și să o numesc „Aventurile prințesei turcoaz” 🙂 Sincer, sincer, mi-ar plăcea să ajung să fac asta și sunt sigură că e posibil, dacă voi face zilnic pași în direcția asta.

Am reușit, în ultima perioadă, să ajung în legătură directă cu doamne blogger, talentate și minunate, pe care le urmăresc cu interes și care mă inspiră. Mă inspiră consecvența lor și multitudinea de idei, faptul că și-au găsit un stil care le reprezintă și pe care și-l mențin, faptul că au reușit să se poziționeze ca experți în zona lor de activitate.

Îmi propun, anul ăsta, în cele două luni care au mai rămas, să îmi găsesc și eu identitatea în ceea ce privește scrisul, ca anul viitor să pot să o dezvolt și să transform pasiunea asta în ceva mai mult, mult mai mult 🙂

Cred că povestea mea cu scrisul este un never ending story și asta poate doar să mă bucure!

*Această postare a fost scrisă pentru proba a unsprezecea a SuperBlog

Unde mai plecăm în vacanță?

Și unde plecăm în următoarea vacanță?

E o întrebare al cărui răspuns îl tot dezbatem de ceva timp și de fiecare dată e altul. Uneori am vrea să mergem iarna, undeva unde e cald și bine, alteori am vrea să ne facem curaj și să învățăm să schiem, câteodată ne gândim să facem economii și să stăm cuminți acasă.

Că sunt leneșă și pretențioasă știți deja, dar mi s-a dovedit că atunci când un loc mă inspiră, lenea se duce și sunt în stare să merg cu orele și miile de pași fără să mă plâng (prea mult 😀 ).

Tot din secțiunea visuri face parte și visul de a merge într-un loc total diferit de toate cele pe care le-am văzut până acum. O altă cultură, un alt stil de viață, ceva care să mă inspire și să își pună amprenta asupra mea.

Mă tot gândesc ce fel de cultură ar putea face asta și răspunsul cred că e destul de simplu: orice destinație poate să își lase amprenta cu ușurință, atât timp cât suntem deschiși.

Cărțile lui James Clavell despre civilizațiile asiatice erau printre preferatele lui tata și mereu mă fascinau poveștile lui care porneau de la ele. Dacă adăugăm la asta toate documentarele, cărțile și emisiunile care fac referire la aceste civilizații, sunt destul de sigură că mi-ar plăcea foarte mult să am parte de o aventură asiatică.

Pe partea cealaltă, am fost atât de impresionată de colegul meu, ce-i drept, suedez, care la 50 de ani a urcat pe Kilimanjaro, mă gândesc că poate o ascensiune pe Kilimanjaro m-ar vindeca de toată lenea 😀

Totodată, ideea de a interacționa cu triburi primitive din Africa mi se pare iarăși una cel puțin interesantă.

Greu de ales, nu-i așa? Și toate astea în condițiile în care sunt convinsă că și în România mai am atât de multe locuri frumoase de văzut, că mi-ar lua ani să le văd pe toate.

Complicat…

I-am descoperit cu bucurie și entuziasm pe brașovenii de la Extreme Travel, care se ocupă de turism de aventură și excursii personalizate. Din fericire, au cel puțin câte o variantă de excursie disponibilă pentru orice destinație exotico-aveturoasă ți-ar trece prin minte.

Le-am luat la puricat, în speranța că alegerea va deveni mai ușoară, dar nu m-a ajutat.

Uitându-mă printre pozele minunate de pe site, am realizat că atracția cea mai mare vine tot dinspre partea asiatică a globului.

Combinația de zone care abundă de spiritualitate și istorie cu zone care sunt atât de evoluate din punct de vedere tehnologic pare a fi ce trebuie pentru o excursie de câteva săptămâni, cât să apuci să înțelegi cât mai bine ceea ce se întâmplă de ambele părți.

Mă atrage mult ideea de a afla cum gândesc și acționează oamenii din alte zone, să văd ce fac ei mai bine decât noi, să învăț lucruri pe care și le-au transmis din moși strămoși și aleg să le păstreze pentru că le fac viața mai bună.

Mă întreb dacă o astfel de aventură e capabilă să îți schimbe viața și percepția despre ea, să te ajute să găsești acel echilibru pe care îl căutăm cu toții și pe care cei din zonele astea par să îl fi descoperit de mult.

Cu cât mă gândesc mai mult, parcă mi-e din ce în ce mai clar că aventură pentru mine ar însemna o plimbare prin temple și grădini magice, mai degrabă decât una printre lei, în safari, deși mi se par și ei atât de drăgălași 😀

Voi ce faceți în următoarea aventură?

*Această postare a fost scrisă pentru proba a zecea a SuperBlog